Capitolul II 

Cum a ajuns Vasile marinar

 Să lăsăm pe Vasile şi oamenii lui să facă instrucţia programată iar noi ne întoarcem în timp să aflăm foarte pe scurt cum a ajuns Vasile, marinar.

   S-a născut într-o familie de condiţie mijlocie. Tatăl, directorul unei şcoli primare iar mama casnică.

   Încă din clasele primare a prins gustul cărţilor şi astfel a ajuns să citească pe Jules Verne, Nansen,  Slocum, Amundsen şi alţii. Cum la acea vreme erau puţine cărţi de călătorii traduse în limba română a început de la o vârstă fragedă să buchisească în limba engleză. Încet, încet a ajuns să înţeleagă tot mai bine  engleza. Multe cărţi şi reviste le împrumuta de la biblioteca oraşului. Biblioteca Astra era bine aprovizionată cu tot felul de cărţi.

    Tatăl său nu era prea încântat de pasiunea fiului pentru călătorii, dar nu l-a împiedicat să citească ce a dorit.

   Visul tatălui era ca Vasile să ajungă un mare violonist! Doar că fiul nu avea nici-o tragere de inimă spre vioară. Cu toate lecţiile luate în particular, progresul era modest. Vasile nu era lipsit de auz muzical. Dacă ar fi fost după el, ar fi preferat acordeonul sau pianul. Dar tatăl a spus că nu are bani de pian, iar acordeonul este pentru muzicanţi de cârciumă, făcându-se că uită faptul că mama lui Vasile cântase la acordeon şi chiar bine…

   Prin clasa X-a împreună cu colegul şi prietenul  Nicu, fiul unui avocat de frunte al oraşului, s-au gândit să construiască împreună o barcă şi să plece într-o călătorie pe Olt… chiar până la Dunăre… Au găsit planurile unui slup în Ziarul Călătoriilor şi s-au apucat de treabă. Avocatul avea la marginea oraşului o casă nelocuită cu grădină mare şi acolo, băieţii şi-au stabilit atelierul.

   Mare parte din bani veneau de la Nicu, care-l tapa pe  tatăl său. Aportul lui Vasile era mai modest, dar s-a dovedit mult mai îndemânatic la lucrurile practice.

   Încet, încet construcţia a început să prindă contur. Foarte preţios a fost ajutorul primit de la un tâmplar care în tinereţe fusese marangoz pe un caic. În vacanţa de după clasa XI-a au reuşit să-şi transporte “copilul” pe unul din lacurile din Dumbravă, când au constatat că iola pluteşte dar ia apă… Au răsfoit din nou cărţile şi revistele şi au mai aflat câte ceva despre călăfătuire. O lună de zile a trecut   în căutarea unui catarg de 5m. Până la urmă scăparea a venit de la proprietarul magazinului cu scule de pescuit, care a făcut rost de un catarg din bambus, uşor şi solid dar şi scump. Au mai întâmpinat ceva probleme şi cu confecţionarea celor două vele, dar i-a descurcat un bătrân croitor. Până la urmă a ieşit o ambarcaţiune de cca 5m, ceva între iolă şi slup cu un derivor de vre-o 50cm, cu velă randă şi un foc. Era ne-puntată, doar la prova şi pupa avea câte un compartiment acoperit   pentru bagaje.

   Sora lui Nicu, mai mică cu cinci ani decât aceştia a insistat să pună un  nume bărcii şi a propus “Lebăda”, barca fiind vopsită în alb având doar o dungă albastră dealungul copastiei iar pânzele fiind tot albe. Un pictor din oraş a venit şi a pictat o frumoasă lebădă pe ambele părţi ale provei, iar pe pupa a scris cu albastru numele bărcii.

   Au stabilit să plece imediat după examenul de bacalaureat, programând o vacanţă de o lună de zile.

   La câteva zile după terminarea examenului de bacalaureat cu diplomele în buzunar, au făcut ultimele pregătiri şi când gata să plece, tatăl lui Vasile s-a opus categoric cerându-i să se pregătească pentru examenul la conservator. A intervenit avocatul şi până la urmă cu chiu cu vai a primit acordul. În acele momente, în mintea lui Vasile a încolţit ideea de a fugi de acasă. Nu voia cu nici-un chip să devină violonist.

   Cu ajutorul avocatului au angajat un camionagiu care să-i transporte pînă la  Câineni, unde aflaseră ei că este uşor să pună barca la apă, fiind suficient de adâncă fără bancuri de nisip periculoase.

   Au navigat fără probleme câteva zile, au probat şi velele, seara oprind la mal, au pescuit, au prăjit peşte la proţap, s-au distrat destul de bine. Apoi după zece zile aproape fără să-şi dea seama, băieţii au pătruns pe Dunăre. După câţi-va kilometri au zărit portul Turnu Măgurele unde au acostat. De acolo Nicu a telefonat acasă pentru  ca familiile să ştie pe unde hălăduiesc. A aflat că trebuie să-l aştepte pe avocat care vrea să-i vadă. A reuşit să-l convingă să-i lase să mai meargă pe Dunăre până la Zimnicea, unde să se întâlnească. 

   Acostând la cheul portului Zimnicea, au fost interpelaţi de comandantul portului:

- Voi sunteţi băieţii d-lui avocat?

- Da…

- Legaţi barca la babáua aia. O să fie păzită de paznic. Nu vă faceţi probleme n-o să dispară nimic. Haideţi să vă arăt cămăruţa la dormitorul portului. Puteţi dormi acolo la noapte.

   A doua zi, avocatul a “debarcat” dintr-un Ford negru elegant, i-a îmbrăţişat pe băieţi apoi după ce le-a ascultat poveştile le-a spus:

- Băieţi, se apropie ziua să vă întoarceţi acasă. Nicu trebuie să plece la Paris, Tu Vasile ce vei face? Mergi la conservator?

- Nu. Am vorbit cu tata care a spus că dacă nu merg la conservator să nu mă mai întorc acasă.

- Hm… Şi ce vei face?

- Nu ştiu. Dar deocamdată aş vrea să continui călătoria. Apoi voi hotărî ce am de făcut.

- Tată, spuse băiatul avocatului, lasă-mă să mai merg şi eu. Este timp să ajung la examen.

- Bine băieţi. Dar trebuie să luăm câteva măsuri. Pe Dunăre nu se mai poate naviga oricum. Trebuie să înregistrăm barca la căpitănie, apoi să vă obţin permisul de navigaţie  şi să o asigurăm pentru accidente.

Băieţii făcură ochii mari.

- Chiar trebuie toate astea?

 - Neapărat. Până aici aţi avut noroc. Dar oricând puteţi fi controlaţi. Şi amenzile sunt mari. Ca să nu spun că poate să vă fie confiscată barca. O să aranjez cu căpitanul portului să vă facă actele.

- Tu Vasile, să vii cu mine la colegul meu de aici din Zimnicea să aranjăm o problemă. O să-ţi fac acte de proprietate pe barcă, să fii în regulă. Apoi când te vei hotărî ce vrei să faci mai departe, o ţii sau o poţi vinde.

- Bine spuse Vasile, dar Nicu a contribuit la barcă cel mai mult. Nu poate fi numai a mea.

- Nicu va pleca din ţară, deci nu mai are nevoie de barcă. Sunteţi prieteni aşa că nu este nici-o  problemă să fii singurul proprietar.

   Căpitanul portului le-a eliberat actele necesare iar un angajat al portului le-a pictat un număr pe ambele laturi spre pupa bărcii.

   La plecare, avocatul le-a  înmânat fiecăruia un plic cu bani.  Vasile nu a vrut să primească, dar avocatul i-a spus că e doar un împrumut şi o să-i înapoieze când va ajunge pe picioarele lui.

   A doua zi, băieţii s-au îmbarcat dotaţi cu toate actele în regulă. La pupa bărcii flutura mândru drapelul României primit în dar de la căpitanul portului. Pe un vânticel de sud, au ridicat randa, după amiaza au hotărât să nu acosteze în portul Giurgiu şi s-au oprit peste noapte pe insula Slobozia la mică distanţă de port. 

   În zilele următoare au mers pe Dunăre în jos, oprind seara pe câte o insuliţă, până la Brăila unde vrând ne-vrând Nicu şi-a luat rămas bun, s-a urcat în tren şi a plecat spre casă. Îşi vor scrie din când în când. Se vor revedea doar peste câţi-va ani.

Nava Sulina

(Notă: Nava de pasageri Sulina construită la şantierele navale DDSG din Wiena făcea curse între porturile Tulcea şi Sulina.)

   Vasile cam pleoştit şi trist s-a hotărât să continue călătoria de unul singur. Cât va rezista şi unde o va termina, încă nu ştia. A plecat din Brăila pe la amiază. S-a oprit pentru noapte pe insula Veriga. Fiind singur, Vasile socotea că o insuliţă este mai sigură decât malul Dunării. Aici şi-a  numărat banii rămaşi, a făcut inventarul lucrurilor din barcă. A doua zi s-a lăsat purtat de apa Dunării în aval. Următoarea noapte a petrecut-o pe insula Scunda înainte de intrarea pe braţul spre Tulcea. Aici a fost găsit de o şalupă de patrulare,  marinarii i-au legat barca la remorcă şi l-au dus la Tulcea, unde i-au verificat actele apoi au cerut şi primit o confirmare de la căpitănia Zimnicea. A trebuit să spună povestea călătoriei. Marinarii l-au ascultat cu mirare şi a primit aplauze apreciative. Întrebat fiind până unde vrea să mai meargă, acesta a spus, Sulina. Marinarii l-au ivitat să viziteze Tulcea, apoi l-au poftit la masă. A doua zi a plecat mai departe, însoţit o bucată de timp de şalupa de patrulare. Apoi aceasta l-a părăsit şi Vasile şi-a continuat drumul down to the sea. Spre seară a ajuns la Sulina, unde a fost surprins să afle că era aşteptat. Căpitănia  de la Tulcea anunţase pe cei de la Sulina. A trebuit  din nou să povestească despre călătoria sa, ascultată cu interes de publicul aflat în faţa căpităniei. Întrebat ce va face în continuare, Vasile a răspuns că se mai gândeşte. 

Sediul CED

(Notă: CED = Comisia Europeană a Dunării s-a înfiinţat la data de 4 Noiembrie 1856 cu sediul la Galaţi iar ulterior la Sulina. Primii membri au fost: Austro-Ungaria, Franţa, Marea Britanie, Rusia, Prusia, Sardinia şi Turcia. Din anul 1878 a făcut parte şi România.)

   A fost vizitat şi de unul din şefii CED* care l-a felicitat pentru performanţă, dar şi de un misit turc care s-a oferit să-i cumpere barca. Vasile a refuzat, dar a doua zi dimineaţă a apărut un grec cu aceiaşi propunere. În timp ce grecul vrând să-l păcălească propunea o sumă derizorie, a apărut din nou turcul, care uitându-se urât la grec i-a oferit o sumă ceva mai mare, dar tot nu prea cinstită. Au început să se certe între ei, pînă când Vasile plictisit, i-a trimis la plimbare asigurându-i că dacă se hotărăşte, o să-i anunţe.

   Spre seară şeful de la CED l-a invitat la o mică serată la clubul din apropiere, unde a întâlnit mulţi din oamenii importanţi ai Sulinei. Soţiile şi fiicele lor l-au asaltat cu cereri de poveşti. Il priveau ca pe un animal exotic. Auzi, să navighezi cu o barcă tocmai de la Sibiu…

   Discutând cu unul, cu altul, şi primind multe informatii despre vreme, Vasile s-a gândit că ar putea încerca să iasă pe mare pînă la Constanţa. I-a împărtăşit ideea sa Căpitanului portului, care a clătinat din cap, spunând că e periculos, că marea nu e Dunărea, etc. etc.

   Totuşi Vasile a spus că va încerca, astfel că în dimineaţa următoare s-a trezit cu noaptea-n cap şi a început să se pregătească de plecare.

   La un moment dat  s-a apropiat de el o barcă cu un pescar bătrân la vâsle.

- Bună dimineaţa domnişorule.

- Bună dimineaţa.

- Auzii că ieşi la mare.

- Da vreau să încerc. Poate reuşesc să ajung la Constanţa.

Pescarul a început să-i dea câteva sfaturi care apoi s-au dovedit foarte utile.

- Să ieşi la mare pe la ora zece, că atunci se iscă un vânticel de nord, care o să te ajute s-o iei binişor spre Constanţa. Să foloseşti doar focu`.
Înainte de al părăsi, pescarul i-a dăruit doi calcani uscaţi. 

    În ultimul minut, a primit de la comandantul navei militare un colac de salvare, pentru caz de nevoie. Pregăti şi vâslele să le aibă la îndemână.

   La ora zece, Vasile s-a desprins de la cheu s-a lăsat în voia curentului şi a pornit spre mare, aparent plin de curaj, dar cu inima cât un purice.

   Trecând prin faţa sediului CED se uită la giruetă, dar aceasta stătea nemişcată cu săgeata spre sud. Cu puţin înainte de far, simţi din spate un uşor curent. Se gândi că ar fi bine să ridice focul, ceeace şi făcu. Viteza crescu puţin, dar fără să simtă vre-o presiune la  eche. Era cu ochii-n patru. Nu voia să fie luat prin surprindere la trecerea barei.

   Peste câteva minute, şi-a dat seama că a trecut bara. A mai păstrat direcţia ceva timp apoi a făcut volta sub vânt, care se schimbase din N/V, focul a pocnit uşor, a mişcat din eche şi a luat-o spre sud. Manevra făcută părea cea a unui marinar cu experienţă, dar era doar norocul începătorului, după cum va recunoaşte el mai târziu. Dealtfel era atât de preocupat cu maneva că nici n-a avut timp să se gândească dacă face bine sau nu… La un sfert de milă în faţa Sulinei a văzut câteva nave militare, dar nu le-a băgat în seamă fiind ocupat să ridice randa. În schimb a fost el cel băgat în seamă. La bordul uneia, comandantul grupului se uita prin binoclu, la manevrele lui.

   După câteva minute, o navă s-a apropiat de el şi prin portavoce a fost întrebat:

- Cine sunteţi,  de unde veniţi şi unde mergeţi.

Şi-a spus numele, numărul matricol al bărcii şi cu o uşoară ezitare a spus, de la Sibiu cu destinaţia Constanţa. 

Vocea a întrebat din nou:

- Cum adică de la Sibiu?

Vasile a răspuns;

- Am coborât pe râul Olt, am ieşit la Dunăre şi am ajuns până aici…

După o tăcere de câteva minute a mai fost întrebat dacă are nevoie de ceva,  apoi i-au urat drum bun şi nava s-a îndepărtat.

   După ceva timp vântul s-a mai intensificat puţin, dar marea a ramas bună, abia vălurită. Vasile a avut grijă să nu piardă din vedere linia coastei, navigând cam la 500-600m de mal. Pe la ora 4 dupa amiaza a zărit farul de la intrarea pe braţul Sf. Gheorghe şi s-a hotărât să înnopteze acolo. 

Farul vechi de la Sf. Gheorghe

A fost înlocuit cu unul nou în 1937.

   Cu destulă greutate, ajutându-se şi cu o vâslă,  a reuşit să intre pe fluviu, apoi la câteva sute de metri pe malul stâng a zărit primele case ale satului. A acostat la pontonul unde mai erau legate câteva bărci pescăreşti. Imediat a fost văzut de câţi-va copii care s-au repezit la ponton strigând cât îi ţinea gura. Peste drum de ponton o pescărie, de unde a ieşit un pescar în vârstă, care-l privea cu uimire. 

- Da’ de unde apăruşi domnule, se miră pescarul.

- Bună ziua. Am venit de la Sulina şi aş vrea să înnoptez pe aici dacă se poate.

- Se poate cum nu. Da sîngur la aşa drum lung?

Mirarea pescarului a fost fără margini când a auzit de unde vine de fapt.

- Noa asta n-am mai văz`t. Da` ai coraj cu caru` domnule.

- Spune te rog unde pot sa leg barca.

- Uite colea, lângă lotca de la mal. Acolo e bine.

Vasile şi-a legat bine barca de o babá de lemn de pe debarcader apoi l-a urmat pe pescar. În partea dreaptă a pescăriei pe o podină era o sobă de fier, pe care fierbea un ceaun şi o masă lungă cu laviţe pe ambele părţi.

- Domnule peste vr-o oră vin şi băieţii de la pescuit, o să pregătim peştele, pînă atunci se face şi ciorba şi ne vom aşeza să mâncăm.

   Din pescărie a apărut şi o femeie ce trebăluia ceva pe la sobă dar se uita curioasă la Vasile. După puţin timp au început să apară bărcile pescarilor, să descarce peştele iar în pescărie, o parte dintre pescari şi câteva femei au început să cureţe peştele, să-l pună pe categorii, apoi în lădiţe cu gheaţă, adusă din gheţăria situată nu departe, alţi peşti au fost puşi în butoiaşe cu sare, la fel şi icrele.

   După vre-o trei ore, munca s-a terminat şi moş Alexe, pescarul cel în vârstă, a chemat oamenii la masă. Pe Vasile l-a instalat în capul mesei, la celălalt cap fiind locul lui moş  Alexe. Apoi l-a prezentat pe Vasile, a spus o rugăciune a facut o cruce şi i-a   îndemnat să mănânce. Pe mijlocul mesei tronau câteva castroane mari cu ciorbă de peşte iar pe nişte tăvi peştele fiert scos din ciorbă şi bucăţi mari de mămăligă. Fiecare avea  în faţă un castron mare de metal, în care îşi punea fiecare, mai întâi ciorba sau peştele fiert după dorinţă. Copii pescarilor au primit şi ei câte un castron cu ciorbă şi peşte, pe care le-au mâncat aşezaţi pe marginea podinei.

   Vasile şi-a adus aminte că în “magazia” bărcii avea vre-o trei sticle cu rachiu alb, pe care băieţii îl luaseră cu ei “dac-o fi nevoie”. Cum nevoie n-a fost, rachiul era intact. S-a scuzat puţin,  s-a dus la barcă şi a adus o sticlă pe care i-a înmânat-o lui moş Alexe. La vederea sticlei, chipurile pescarilor s-au luminat ca prin minune. Moş Alexe a cerut un pahar, a turnat rachiu în pahar şi-a făcut cruce, a băut primul apoi a dat de băut pe rând la toată lumea, bărbaţi şi femei.

   De unde până atunci îl priveau cu oarece reticenţă, din acea clipă Vasile a crescut în ochii pescarilor, care acum îl priveau prietenos.

   După cină, unii au plecat spre casele lor, alţii au mai rămas la o pipă şi o poveste. Aşa a aflat multe despre viaţa deloc uşoară a pescarilor, că mai există două pescării situate ceva mai sus, că la Portiţa este o echipă tot din Sf. Gheorghe, unde şef este vărul lui moş Alexe.

    Noaptea a petrecut-o în barcă în sacul de dormit, iar dimineaţa s-a trezit o dată cu pescarii care trebuiau să iasă pe mare la pescuit. Moş Alexe a poruncit unui pescar să-l ia la remorcă pe Vasile, până dincolo în mare. Vasile şi-a luat rămas bun a strâns mâna tuturor pescarilor, moş Alexe chiar l-a îmbrăţişat, i-a urat drum bun şi i-a spus ca la escala de la Portiţa să-l caute şi să-l salute pe moş Andrei. Acesta o sa aibă grijă de Vasile.

Pescari din Sf. Gheorghe

   După ce a ieşit la mare, Vasile i-a salutat pe pescari, a ridicat focul şi randa şi pe un vânt de la nord-est, a luat-o cătinel spre Portiţa, având grijă să nu scape din ochi malul. După ceva timp a zărit insula Sacalin, a ocolit-o prin larg, apoi s-a apropiat de mal, manevrând uşor vela sub vânt.

   Vântul având câteva căderi, la Portiţa a ajuns abia pe la şapte seara. A intrat pe gura destul de strâmtă şi imediat a văzut nişte căsuţe acoperite cu stuf şi câteva bărci trase la mal pe partea dreaptă a limanului. Cum vântul nu-l mai ajuta, a pus mâna pe vâsle şi încet a ajuns la un debarcader la care erau trase câteva lotci.

   A dat bună ziua şi a întrebat dacă poate acosta acolo. Pescarii l-au privit cu curiozitate, dar nu au răspuns nimic. Unul din ei a strigat ceva şi dintr-o căsuţă a apărut un pescar în vârstă cu o barbă albă, care l-a privit. Vasile a întrebat dacă dumnealui este moş Andrei.
- Eu îs da’ dă unde mă cunoşti? A întrebat pescarul mirat.

- Moş Alexe de la Sfântu mi-a zis să vă caut şi să vă salut din partea lui.

- Aaaa îl cunoşti pă Alexe? Bine domnule apoi dacă-i aşa acostează fără grijă.

Vasile a trebuit să povestească din nou, toată călătoria lui, alegându-se cu exclamaţii de uimire din partea pescarilor. Restul a decurs aproape aidoma ca în seara trecută, după ce Vasile a scos sticla cu rachiu, atmosfera s-a încălzit.

   In ziua următoare cu noaptea-n cap, tot cu ajutorul pescarilor, Vasile a ieşit la mare, a pus cap compas Constanţa. La un moment dat, a zărit în depărtare un hidro-avion, care s-a apropiat de el, i-a dat un ocol , apoi s-a îndreptat spre sud.

   Având vântul constant valurile nu depăşeau o jumătate de metru, Vasile a navigat liniştit. Spre amiază a zărit satul Năvodari şi s-a petrecut cu câteva bărci pescăreşti. Când mai avea câteva mile până la Constanţa, vântul s-a înteţit şi pânza randei a început să pocnească. S-a gândit că e mai bine s-o coboare, ceeace a şi făcut, a rulat-o frumos a legat-o de barcă şi a continuat drumul numai cu focul.

   La un moment dat, dinspre Constanţa a apărut o şalupă, care s-a apropiat de el. Un marinar militar l-a întrebat cine este şi unde merge. Vasile a răspuns, după care marinarul i-a spus că are ordin să-l remorcheze până în port. I-a spus să coboare focul, apoi i-a aruncat o parâmă, pe care Vasile a legat-o de micul bompres de la prova şi au pornit spre port.

   A fost dus în portul militar, unde la cheu la un ponton pentru bărci, un militar i-a legat Lebăda  de o babá. Un tânăr locotenent s-a apropiat de el şi i-a spus că domnul comandant vrea să-i vorbească.

   Au mers spre o clădire din apropiere, au intrat şi a fost condus într-o cameră mare unde erau mai mulţi ofiţeri. Unul din ei s-a apropiat şi a spus:

- Iată-l şi pe temerarul nostru navigator. Eu sunt căpitan-comandorul M… şi te-am văzut acum trei zile cum ai trecut bara Sulina. Am vrut să te cunoaştem.

Apoi s-a adresat celorlalţi:

- Domnilor, vă prezint o pasăre rară… D-l Vasile J. skipperul ambarcaţiunii cu vele “Lebăda” care la vârsta dumnealui a îndrăznit şi înfăptuit o călătorie extraordinară şi memorabilă pe apele României, de la Sibiu până la Constanţa. Propun să-l invităm la masă, apoi să ne povestească, câte ceva din aventurile dumnealui.

Apoi către Vasile:

- De barcă să nu ai grijă, este bine păzită şi nu va păţi nimic. 

                                              ……………………………………….

   Vasile puţin emoţionat, nu ştia cu ce să înceapă povestea călătoriei sale. I-a sărit în ajutor comandantul grupului de vedete, care i-a pus câte-va întrebări, ajutându-l să intre în rolul de povestitor. La sfârşit, ascultătorii l-au răsplătit cu aplauze care ce e drept, i-au mers la suflet. Unul din ofiţerii prezenţi i-a dăruit o şapcă  de marinar cu o ancoră brodată. La plecare căpitan-comandorul l-a întrebat:

- Ce vei face în continuare?

- Nu ştiu deocamdată.

- Vrei sa intri în marină?

- Da, aş vrea.

- Din păcate examenele au fost deja, deci trebuie să aştepţi anul viitor. Cum stai cu banii?

- Păi, o să vând barca şi cu ce mai am eu, mă descurc o vreme.

- Bine. Să mai treci pe la noi, poate găsesc eu ceva de lucru pentru tine. Şi să nu renunţi. Ai talent de marinar.

   Printre ascultătorii săi la popotă, era şi un reporter de la principalul ziar constănţean. Acesta fusese la bordul vedetei de comandă, pentru a scrie un articol despre viaţa marinarilor militari. Astfel  că a fost şi spectator la aventura ieşirii lui Vasile pe mare, de la Sulina.

   L-a acostat pe Vasile şi l-a întrebat dacă nu ar fi de acord să scrie un articol la ziar despre aventurile lui. I-a mai spus că ziarul său este dispus să-i achite masa şi cazarea la un  hotel, pentru o săptămână. Ne-având altceva de făcut, Vasile a acceptat.

   Reporterul l-a dus la hotel Elita, modest dar curat,  unde l-a prezentat patronului, care i-a dat o cameră acceptabilă. Pentru masă l-a asigurat la un birt din apropiere, condus de un turc. Apoi au angajat un taxi cu care Vasile şi-a adus bagajele din barcă. Găsind şi ultima sticlă cu rachiu, i-a dăruit-o reporterului. Acesta l-a întrebat dacă vrea sa vândă barca. Vasile a dat din umeri şi a spus că nu vede altă alternativă.

Hotel Elita Constanţa

   A doua zi a apărut reporterul care l-a dus la sediul ziarului, l-a prezentat redactorului şef  şi i-a arătat planul pentru un articol care va apărea în 4-5 părţi. Acolo l-a cunoscut şi pe directorul ziarului. Reporterul i-a spus:

- Uite, în ziarul de mâine va apare anunţul cu vânzarea bărcii tale. Am dat adresa noastră, o să te ajutăm să găseşti un cumpărător bun.

Apoi au început să lucreze la seria de articole.

   După vre-o trei zile, reporterul l-a anunţat că a găsit un cumpărător în persoana unui afacerist bucureştean şi să-l lase pe el să trateze cu cumpărătorul. Discuţiile au durat aproape o oră, după care Vasile s-a văzut în posesia unei sume frumuşele.

   Tot cu ajutorul reporterului a găsit o cameră de închiriat  la familia unui marinar unde s-a mutat după ce a încheiat contractul cu ziarul. Apoi Vasile şi a făcut socoteala “averii”. A constatat că banii primiţi pe barcă adunaţi la  cei avuţi anterior, cu puţină economie i-ar ajunge ceva mai mult de un an de zile.

   Ne-având nimic de făcut Vasile începuse să se plictisească. Dimineaţa mânca în camera lui micul dejun servit de gazdă, un ou fiert, o bucăţică de peşte şi un pahar cu lapte de capră. Apoi pleca la plimbare, la amiază şi seara se ducea la birtul turcului unde s-a învăţat să bea cafea. După-amiezele stătea la taclale cu câţi-va bătrâni marinari şi le asculta poveştile de pe unde hălăduiseră ei. Cât era ziua de lungă bătea trotuarele Constanţei, stătea prin portul comercial şi privea vapoarele, se mai ducea în portul militar unde îl cunoşteau cam toţi.

   Intr-o zi şedea pe o babá de la marginea cheului, când a văzut un caic care a acostat lângă el. Un marinar a aruncat o parâmă pe cheu,  Vasile s-a ridicat şi a legat-o bine de o babá. Marinarul i-a mulţumit, apoi a sărit pe cheu pentru a lega şi pupa la mal. Căpitanul care era la timonă a văzut toată scena. 

- Tinere, mulţumesc de ajutor. După şapcă văd că eşti marinar. Ce faci aci pe cheu?

- Nimic domnule. Privesc vapoarele şi aştept să treacă timpul.

 Căpitanul barcazului l-a privit mai lung apoi i-a spus:

- Dacă tot n-ai nimic de făcut, aşteaptă să descarc corabia şi apoi să stăm puţin de vorbă.

   Între timp pe cheu a apărut un camion şi mai multe căruţe însoţite de câţi-va hamali. Tot atunci a apărut un vameş cu care căpitanul a intrat în cabina barcazului, unde au stat mai bine de o oră. La ieşire geanta vameşului arăta a fi mult mai grea decât la intrare.

   Apoi a început descărcarea caicului, butoiaşe cu măsline, butoiaşe cu ulei de măsline, saci cu orez, cu roşcove şi cu alune turceşti, saci cu cafea,  cutii cu tot felul de citrice, stafide  şi condimente, lădiţe cu  mastică de Chios şi uzo de Corint. Cheul se umpluse de arome mediteraneene. Câţi-va negustori verificau şi apoi semnau actele pentru primirea mărfii. Peste toate astea trona Căpitanul care de la bordul caicului supraveghea totul, cu ochi de vultur. Vre-o doi-trei vagabonzi din port se apropiau încet în speranţa vre-unei ciordeli. Dar servitorul unui negustor, înarmat cu un ciomag noduros i-a pus imediat pe goană. 

    După ce a terminat descărcarea, căpitanul barcazului, l-a invitat pe Vasile într-o locantă din apropierea portului.

- Eu sunt Kapitan Mustafa, se prezentă el.

Vasile s-a prezentat şi el.

- Băiete ai mai navigat? Pe ce vase?

Vasile, cam stânjenit i-a răspuns că a navigat doar cu barca lui de pe Olt pe Dunăre, apoi până la Constanţa. I-a povestit pe scurt călătoria lui. Nu sunt chiar marinar, am doar autorizaţie să conduc barca pe Dunăre.

Mustafa l-a privit mirat, apoi a spus:

- Măi băiete dar asta nu ştiu să se mai fi făcut. Oricum este ceva de laudă.

- Şi ce ai de gând să faci?

- Vreau să dau examen la Şcoala Navală, anul viitor. Anul acesta am ajuns prea târziu.

- Unde locuieşti acum?

Vasile i-a spus unde iar Mustafa a exclamat:

- Aaaa îl cunosc. Am navigat odată cu el. Om bun, acum e timonier pe…

- Ascultă în echipaj suntem numai trei şi eu aş avea nevoie de încă un un om să mă ajute la timonă. Pe timpul călătoriei ai casă, masă şi salariu. Te voi plăti mai bine decât pe un mus. Iar dacă vei face treabă bună, vei primi şi cotă parte ca ceilalţi. Ai ocazia să înveţi marinărie care o să-ţi fie de folos la şcoală. Dacă eşti de acord, mâine o să mergem să-ţi scot brevet de marinar de la Căpitănie.

Vasile s-a gândit puţin, apoi a acceptat.

- Bine d-le căpitan. Dar mai întâi trebuie să trec pe la d-l căpitan-comandor M… să-i spun ce voi face.

- Vin cu tine îl cunosc bine pe d-l căpitan-comandor.

  

   Vasile a fost angajat cu acte în regulă, apoi căpitanul Mustafa i-a arătat tot caicul. Pentru curioşi voi face o scurtă descriere. Caicul construit din lemn cu armături metalice avea cam 20 metri lungime şi aproape cinci lăţime, cu prova ascuţită curbată în sus, iar pupa cu o curbură ceva mai mică. Spre pupa avea un ruf care conţinea timoneria, cabina căpitanului, cazarma echipajului şi cambuza.  Tot la pupa era o mică cabină, care se dovedi a fi un wc cu deschidere direct în mare…  

   Era dotat cu un catarg spre prova care susţinea o randă, un foc şi un zburător. În cală la pupa era montat un motor aproape nou Deutz-Brons de 80 Cp iar până în prova magazia de mărfuri unde se putea încărca cca 200 tone de marfă. Caicul era destul de rapid, putând dezvolta în condiţii bune cu ansamblul motor-vele o viteză de până la 17-18 noduri. La pupa cu litere de bronz aplicate - Sirena, un nume destul de exotic, iar dedesubt portul de bază, Constanţa.
   Echipajul era compus din Mustafa - căpitan, Geani - timonier şi Florică – mecanic. Apoi Vasile – marinar de punte, care era folosit peste tot, la timonă, gresor la motor, spălător de punte, la ridicat velele şi la bucătărie unde a învăţat să facă tocana zilnică. 

S/V Sirena

   Mustafa i-a cerut să fie prezent la bord în fiecare dimineaţă pentru a afla data următoarei călătorii. A avut noroc ca prima călătorie să fie până la Odesa pe o vreme destul de bună, astfel că s-a familiarizat destul de uşor cu timona şi cu capriciile caicului. În schimb următoarea, la Istanbul, cu cherestea şi mangal a fost altfel.

   Imediat ce au dublat capul Caliacra, vântul s-a intensificat, marea s-a montat şi caicul a început să salte pe valuri din ce în ce mai mari scârţâind şi gemând din toate încheieturile. Cu vânt travers din Est de forţa 7-8 Bf, caicul era împins spre ţărm, fiind nevoie de efort maxim pentru a ţine direcţia din timonă. Păcănitul motorului deabia se mai auzea în şuierul vântului, dar continua să-şi facă datoria conştiincios. Mustafa a fost obligat să coboare ambele vele. Viteza nu mai depăşea 4-5 noduri. Cum vântul se intensifica şi valurile creşteau în înălţime, au fost nevoiţi să pună prova pe val spre Est, astfel că ore bune nu au parcurs nici măcar o milă spre Istanbul.

   Chinul a durat peste 24 de ore. Au trecut două zile mari şi lungi până au ajuns să acosteze la Istanbul. Aici Vasile a avut ocazia să cunoască balcanismul în toată splendoarea lui. Timpul nu mai avea preţ. O promisiune de “acum” sau “imediat” putea sa însemne şi 2-3 zile. A mai aflat despre valoarea bacşişului, fără de care nu se putea rezolva nimic. Bacşiş la Căpitania portului să nu te oblige să acostezi în cine ştie ce colţ al portului,  la vameşi să închidă ochii, să fie totul în regulă, la doctorul portului să nu te pună în carantină, la şeful încărcătorilor să descarce repede, apoi să încarce repede.  Fără bacşiş putrezeai la cheu unde taxele creşteau  zilnic.

   Au urmat voiaje la Izmir, Pireu, Beirut şi Alexandria. De multe ori încărcau şi descărcau mărfuri pe ascuns. Probleme n-au avut nici-odată. Mustafa ungea cu bacşişuri peste tot unde se simţea nevoia. Într-unul din voiaje au dus la Izmir cherestea şi butoaie cu vin de Vrancea, care au fost descărcate în secret, noaptea. Apoi au încărcat câteva zeci de lăzi destul de grele şi au plecat spre Alexandria. Au ajuns în apropierea Alexandriei într-o dimineaţă în zori, unde au fost întâmpinaţi de două feluci în care au transbordat lăzile. Vasile a observat că Mustafa se arăta foarte grăbit şi pusese pe Geani,  să supravegheze marea prin binoclu. Apoi au plecat în mare viteză cu velele ridicate şi motorul turat la maxim. Desigur că Mustafa n-a catadixit să-i spună ce era în acele lăzi, dar Vasile s-a gândit la ce era mai rău, adică  arme. Mai ales că la orizont apăruse o navă de patrulare egipteană care se îndrepta spre ei. Dar au avut noroc. Florică scotea maximul din motor, iar vântul din pupa i-a ajutat şi au ieşit repede din apele egiptene iar echipajul s-a mai înseninat la faţă şi au început chiar să glumească. La întoarcere la Constanţa, Mustafa a ridicat de la bancă o mare sumă de bani, apoi a chemat echipajul şi le-a înmânat câştigurile fiecăruia. Vasile a holbat ochii surprins de suma primită. Era asigurat pe multă vreme. 

   Aşa a trecut aproape un an şi a venit timpul să se prezinte la examen. Acum Vasile era deja un marinar cu experienţă.

   Când s-a prezentat în faţa comisiei de examinare, a constatat că aventura lui era bine cunoscută şi chiar a observat câteva zâmbete binevoitoare pe faţa ofiţerilor examinatori, lucru destul de rar.

                                                                       - . -