Capitolul V

            Întâmplări la uscat dar şi pe apă   

       

   La câteva zile după sosirea la Galaţi, Vasile dar şi alţi ofiţeri, au fost abordaţi de căpitanul Toni Pirţic (vezi scurta caracterizare din lista cu personaje) cu şosele şi momele încercând să recruteze informatori din rândul proaspeţilor ofiţeri. Unul din scopurile căpitanului ca slugă preaplecată, era  informarea Coanei Amiral cu tot ce mişca în garnizoană. Un alt scop ascuns îl vom dezvălui într-un alt capitol.

   Vasile care aflase de intenţiile căpitanului, când a fost abordat de acesta, i-a raspuns că nu are nimic împotrivă, dar mai întâi trebuie să raporteze ierarhic această nouă sarcină de serviciu. Pirţic s-a făcut verde la faţă şi a încercat să o dea pe glumă, dar pe viitor îi va purta o pică serioasă lui Vasile şi va încerca permanent să-i pună beţe-n roate.

   Flotila avea împrăştiate prin deltă mai multe puncte pentru producţia agricolă şi de alimente. Într-o zi, Vasile a primit comanda provizorie a moto-şlepului de aprovizionare cu sarcina de a ridica din câteva puncte mai multe mărfuri. Ajuns la Mahmudia, a încărcat mai multe butoaie cu carne de porc şi peşte sărat. Plutonierul responsabil, a dus la bord şi câteva butoaie, care nu erau trecute în factura de însoţire, spunând că au fost facturate mai demult, de ele ştiind căpitanul Pirţic. Cum Vasile a insistat să se facă factură de însoţire, plutonierul dând din colţ în colţ, a vrut să le debarce, dar Vasile a refuzat. Pînă la urmă, ne-având încotro, plutonierul i-a înmânat o chitanţă de mână. Vasile le-a înregistrat imediat în lista de transport. La sosirea la Galaţi, la descărcare plutonierul Iulică Popescu a observat imediat că “butoaiele lui” erau trecute în scrisoarea de transport şi a fugit să raporteze căpitanului Pirţic. Acesta a făcut câte-va înscrisuri şi pentru moment a rezolvat problema. Dar peste câteva săptămâni căpitanul contabil şef a descoperit falsul şi a urmat o anchetă serioasă care i-a dat multă bătaie de cap, fiind salvat in extremis de intervenţia mătuşii sale Madam Pirţic, datorită cunoştintelor care le avea  la conducerea de la Bucureşti. Cu aceasta ura împotriva lui Vasile a crescut.

…………………………

   De două ori pe lună la Cercul Militar, se organiza câte o serată unde erau invitaţi ofiţerii singuri sau cu familiile. Era un bun moment pentru mamele cu fete de măritat să le scoată la vedere. Înafara ofiţerilor, erau invitaţi industriaşi, mari negustori, persoane de vază ale oraşului şi consulii diferitelor state cu reprezentanţe în Galaţi. În prima sâmbătă serata era organizată de Coana Amiral, iar în cea de a treia de Doamna General, soţia comandatului garnizoanei terestre. Cum prezenţa era cvasi-obligatorie, mulţi ofiţeri erau prezenţi, printre aceştia şi Vasile. La serate, lua parte şi domnişoara Didina fiica Coanei Amiral, o fată frumoasă de vre-o 28 de ani, dar rece, răsfăţată şi cu nasul pe sus. Coana tot încerca să-i găseasca un soţ, dar Didina aproape de fiecare dată strâmba din nas spunând că respectivul nu era bun iar cei consideraţi buni, fugeau mâncând pământul…  La vederea lui Vasile, Didinei i s-au aprins călcâiele şi i-a spus mamei că vrea să-l cunoască. Vasile era un bărbat frumos, destul de înalt, bine făcut şi cu un cârlionţ de păr pe frunte, pe care tot încerca să-l disciplineze, dar care stătea tot cum se nimerea. Sluga Coanei Amiral, căpitanul Pirţic a fost trimis să-l aducă pe Vasile şi să-l prezinte.

Cercul Militar Galaţi

   Coana Amiral s-a interesat de locul de baştină al lui Vasile şi auzind că este ardelean, i-au sticlit ochii. În mintea ei toţi ardelenii erau obligatoriu harnici şi familişti… Întreaga seară Vasile n-a mai scăpat de Coana Amiral şi de Didina, pe care a fost obligat să o invite la dans de câteva ori. A doua zi un coleg locotenent l-a salutat şi l-a întrebat dacă vrea să se însoare. Vasile l-a privit mirat şi a vrut să ştie de unde a tras această concluzie.

- Păi nu ştii că Coana Amiral caută un soţ pentu fiica ei? L-a întrebat acesta.

- Habar n-am avut, dar eu nici nu am vre-un gând de însurătoare, a răspuns Vasile.

- Atunci fii atent, pentru-că ai fost luat la ochi  drept un viitor soţ foarte potrivit…

La a doua serată Vasile nu s-a mai dus, dar într-o zi a fost chemat la Amiral şi acesta i-a spus că a primit ordin de la Coana să-l invite la masă. Acesta a încercat să se scuze, dar Conu Alecu i-a spus sec:

- Las-o baltă. Trebuie să vii, altfel nu mai am zile bune cu Coana. Nu mă înjura, eu n-am nici-un amestec. Eşti bărbat te descurci tu.

Bineînţeles că s-a aflat în toată baza şi Vasile a fost firitisit cu apelativul  de “viitorul ginerică”. Vasile, care n-avea nici-un gând de însurătoare nu mai ştia cum să iasă din situaţia în care intrase fără voia lui. Dar îngerul său păzitor l-a ajutat şi situaţia s-a rezolvat într-un mod neaşteptat.

   Într-o zi Vasile a fost chemat la telefon, la capătul celălalt fiind prietenul său Nicu, pe care nu-l mai văzuse de la despărţirea din portul Brăila. Acesta i-a spus că este în Galaţi şi că ar vrea să-l vadă. S-au întâlnit la restaurantul hotelului unde locuia şi Vasile a avut surpriza să vadă că Nicu era însoţit de o tânără elegantă şi frumoasă. Acesta a râs:

- Nu o mai cunoşti? Este  Elena, sora mea…

- Ooo, ce bucurie. Da` frumoasă te-ai făcut… Ce faceţi în Galaţi?

- Cu treburi. Reprezint o firmă într-un proces comercial şi cum stau câteva zile m-am gândit s-o iau şi pe soru-mea să mai vadă lumea…

- Mă bucur mult să vă văd şi sper să ne mai întâlnim cât staţi pe aici.

- Păi tocmai voiam  să te rog dacă ai timp să-i arăţi oraşul. Pentru deseară te invit aici să luăm masa împreună şi să mai stăm la poveşti.

- Bine Nicule, mâine este sâmbătă şi dimineaţa mă voi duce la bază să cer învoire. Apoi Duminică sunt liber de drept.

- Aaa nu vreau să-ţi fac necazuri.

- Stai liniştit, nu este nici-o problemă. Sunt la dispoziţia comandamentului şi nu prea am mare lucru de făcut. Aşa că mâine voi fi sigur liber.

   Seara au povestit până târziu, au rememorat aventurile lor pe Dunăre; Vasile le-a povestit ce mai făcuse, cum a terminat croaziera, despre marinărie şi despre deplasarea în Anglia.

Nicu care privise de mai multe ori decoraţia lui Vasile, l-a întrebat:

- Nu cumva tu eşti românul care a fost decorat de regele George VI pentru nu ştiu ce fapte deosebite?

- Da eu spuse Vasile. Dar de unde ai aflat?

- Am citit o ştire într-un ziar englezesc. Îl cumpăr pentru informaţiile economice şi financiare. Mă, da’ eşti bun de felicitat. Dar ce ai făcut dacă nu este secret?

- Păi n-am făcut mare lucru şi Vasile i-a povestit pe scurt incidentul şi urmările acestuia.

Hotel Bristol Galaţi

   A doua zi fix la ora opt s-a înfiinţat la biroul Şefului de Stat Major, solicitând o învoire, pentru respectiva zi, apoi s-a dus la locanta lui Mustafa comandându-i o masă de amiază deosebită pentru o musafiră deosebită.  Acesta i-a propus o salată de vinete cu roşii, ghiudem, brânză telemea, măsline, o pulpă de miel la tavă, ca desert baclavale şi un vin din crama proprie, Vasile aflând astfel că Mustafa deţine şi o sfoară de vie.

   Vasile a plimbat-o pe Elena peste tot unde se putea vedea ceva interesant, apoi a dus-o la locanta lui Mustafa. Fata a fost încântată de gustosele mâncăruri şi de cafeaua servită în final, care avea o aromă deosebită. Fiind a treia sâmbătă din lună, Vasile a invitat-o la serata organizată de doamna General unde va putea întâlni mărimile Galaţiului.

   A luat-o seara de la hotel şi sau dus la Cercul Militar. Când au intrat în sala de bal, Elena a produs senzaţie. Era îmbrăcată într-o rochie elegantă de seară, un şirag de perle veritabile la gât şi o diademă pe frunte. Toate privirile sau aţintit asupra lor. Didina i-a văzut ultima şi a rămas cu gura căscată de uimire. Apoi s-a albit la faţă şi a început să le arunce priviri ucigătoare. Furioasă foc, la urechea Coanei Amiral l-a făcut în toate felurile pe Vasile. Aceasta a încercat să o liniştească spunându-i că oricum Vasile fiind sărac nu era de nasul ei… Conu Alecu amiralul când i-a văzut s-a îndreptat spre ei şi Vasile i-a prezentat-o pe Elena.

- Domnişoara profesoară Elena T. de la Sibiu.

- Încântat domnişoară. Locotenente eşti un şmecher. Unde ai ţinut ascunsă  această fată frumoasă?...

Amiralul care în sinea sa era fericit că putea să-i tragă o clapă Coanei Amiral, a mai rămas la discuţii cu ei, minute bune.

Şi aşa a scăpat Vasile de “însurătoare”, dar şi-a mai făcut un “prieten” în persoana Coanei Amiral care nu l-a iertat nici-odată că Didina n-a putut pune mâna pe el.

…………………………

   La câteva zile după întoarcerea Locotenetului din Anglia, la flotilă s-a anunţat vizita unei delegaţii de ofiţeri străini. Drept urmare toată marinărimea a fost pusă la şmotru atît la Comandament cât şi la nave. Peste tot a fost măturat, spălat, frecat, lustruit, fiecare colţişor sau obiect.

   Apoi într-o după-amiază au descins dintr-un automobil trei ofiţeri, Kurt Landau - Fregatenkapitan în Kriegsmarine, Gino Sornione - Capitano di Corvetta din Italia şi Bela Tolvaj conte de Hidegpulyka - Korvettekapitány în flota fluvială ungară, însoţiţi de un locotenent-comandor de la Bucureşti. Au fost primiţi de Şeful de  Stat Major şi o mică gardă de onoare. Au avut loc câteva discuţii şi o degustare de coniacuri şi cafele în biroul Contra-Amiralului, apoi au vizitat câteva nave din port iar seara au fost invitaţi la Cercul Militar la o serată.

   Italianul era cât se poate de deschis şi vorbăreţ şi îi fugeau ochii după toate femeile, neamţul avea o faţă serioasă fără un zâmbet dar participa cu amabilitate la discuţii, doar ungurul stătea ţeapăn, având  permanent în colţul gurii un zâmbet dispreţuitor şi se uita de sus la toată lumea. Din când în când, ungurul îi tot spunea ceva neamţului într-o germană zgrunţuroasă, la care acesta doar clătina din cap fără să răspundă. Din întâmplare ajuns în apropiere, sub-locotenentul “Puiu-mami” a auzit spusele ungurului, s-a facut roşu la faţă de indignare, apoi le-a relatat locotenenţilor prezenţi discuţia. Mai pe scurt ungurul spunea că marinarii români sunt nişte ţărănoi murdari nepricepuţi  şi că nu valorează mai nimic, că sunt nişte jegosi cu care nu merită să se stea de vorbă.

    Locotenenţii s-au înfuriat şi au hotărât să-l pedepsească. Unul din ei bun cunoscător al vieţii de noapte din Galaţi, a plecat şi s-a întors repede însoţit de o damicelă bine, zdravănă şi frumoasă pe care mulţi o cunoşteau sub numele de Mariana cur de fier. A manevrat astfel încât ungurul văzând-o i-au sticlit ochii şi s-a dat pe lângă ea. Damicela instruită bine, la luat şi la dus la barul unui hotel din apropiere, unde l-a îmbătat în aşa hal că ungurul nu mai ştia pe ce lume este. Apoi la urcat la etaj într-o cameră unde au continuat să bea coniac toată noaptea până ungurul făcut praf a adormit de puteai să tai lemne pe el şi nu s-ar fi trezit. Cum s-a luminat de ziuă, doi chelneri zdraveni, angajaţi de locotenenţi, l-au luat pe sus pe ungur şi l-au instalat pe un fotoliu în mijlocul scuarului din faţa hotelului. L-au dezbrăcat de pantaloni, lăsându-l în chiloţi şi ciorapi, doar cu vestonul de uniformă şi chipiul pe cap. Imediat a fost adus Horică Ciocârlie, un ziarist fomist veşnic în căutare de bani, care l-a fotografiat din toate părţile, apoi locotenenţii i-au cumpărat un bilet de clasa I-a,  l-au urcat în tren iar acesta a  coborât doar la Bucureşti unde a vândut pozele unui ziar de scandal care le-a publicat imediat. Un exemplar a ajuns şi la ambasada Ungariei, drept pe biroul ambasadorului. Acesta a încremenit la vederea celor publicate şi a telegrafiat la Ministerul de Război de la Budapesta despre faptele scandaloase ale contelui korvette-kapitany. Din cele aflate ulterior, se pare că acesta a fost dat afară din armată şi a scăpat de puşcărie doar datorită cunoştinţelor suspuse ale familiei.

   Toată tărăşenia a fost aflată în scurt timp, dar comandanţii s-au făcut că nu ştiu nimic şi ungurul a plecat cu coada între picioare chiar în acea zi, fără să-şi ia rămas bun. Doar italianul văzându-l negru la faţă l-a întrebat dacă este cumva bolnav…

……………………………..

   La vre-o două săptămâni de la întâmplările povestite mai sus, Vasile a fost chemat la Comandorul M.  Şeful Statului Major care i-a spus:

- Locotenente, după cum ştii fiecare din voi cei tineri trebuie să aveţi şi o experienţă pe la  Căpitania unui Port. Am la dispoziţie două porturi cu căpitănia vacantă, la Bechet pentru două luni şi la Calafat pentru patru luni. Unul din cele două, la alegerea ta. Vasile gândindu-se că două luni trec mai repede decât patru, a ales Bechetul chiar dacă, Calafatul fiind oraş ar fi prezentat condiţii mai bune.

- Când trebuie să plec d-le Comandor?

- Într-o săptămână trebuie să fii la post. Pe perioada detaşării ai dreptul la ordonanţă aşa că du-te la administrativ şi alege un soldat.  Acum intră la d-l Contra-Amiral, doreşte să te vadă înainte de plecare.

   Vasile a primit de la Tanti hârtiile de drum şi o sumă măricică de bani pentru deplasare, apoi se anunţă la Conu Alecu. Acesta îl pofti să se aşeze.

- Locotenente, după cum ai aflat eşti trimis la comanda unui port. Din păcate n-a fost nici-unul mai în apropiere. Deoarece am bătăi de cap cu Coana din cauza celor întâmplate, m-am gândit să dispari ceva timp de prin preajmă. Coana o să creadă că te-am pedepsit, tu iţi faci stagiul obligatoriu la port şi toată lumea o să fie mulţumită. Ţi-am aprobat să te cazezi la hotel şi vei primi şi suma necesară de bani. Am aflat din raportul tău de practică din Anglia despre decorarea ta. Nu mi-ai povestit care a fost motivul.

- D-le Amiral, nu a fost mare lucru, dar s-a considerat că trebuie să fiu decorat. Şi i-a povestit pe scurt aventura de pe Tamisa.

 - Bravo locotenente. Ai procedat ca un adevărat marinar şi ai adus cinste Marinei Române. Te felicit şi pentru calificativele primite.

După care Conu Alecu scoase o sticlă de coniac, două pahare pe care le umplu pe jumătate şi spuse:

- Hai noroc şi mult succes locotenente, să te întorci sănătos. Apoi se va găsi o comandă şi pentru tine.

………………………………

   Vasile însoţit de ordonanţa Ghiţă, schimbând vre-o trei trenuri, ajunse cu chiu cu vai la Corabia. Tren până la Bechet nu exista. Se duse în port şi-l căută pe căpitan. Îl găsi în birou, bând cafele şi coniacuri împreună cu doi domni. Dădu buna ziua şi se prezentă:

- Să trăiţi, sunt locotenentul Vasile J., am fost numit temporar la Căpitănia Portului Bechet, dar nu ştiu cum să ajung acolo. Cum tren nu este…

- Bine ai venit d-le locotenent. Ia loc. Rezolvăm noi ceva doar suntem colegi. Ia o cafea cu noi. Uite fă cunostinţă cu domnul Z reprezentantul companiei X, iar dumnealui este secretarul primăriei.

- Cum de ai fost trimis acolo?

- Vasile le explică despre stagiul obligatoriu într-o căpitănie portuară şi că alesese Bechetul unde avea de stat doar două luni.

- Până ajungi la Bechet se face seară. Eu zic să rămâi aici la Corabia până mâine.  Dimineaţă, o să te ducă  şalupa de patrulare. Avem un hotel bunicel, iar deseară te invit la masă la mine şi mai povestim.

   A doua zi dimineaţa, s-a îmbarcat pe şalupa de patrulare şi cam în două ore a debarcat pe pontonul portului Bechet. Pe mal erau câteva clădiri, pe una scriind Căpitania Portului. Acolo a găsit un  sergent şi doi soldaţi care stăteau pe o bancă. Când a fost văzut, toţi au sărit în picioare salutând.

   Vasile s-a prezentat şi a aflat că partea militară a portului era formată din cei trei prezenţi. Mai erau cinci angajaţi civili şi un poliţist. Portul avea şi o şalupă cam veche cu care se făcea patrularea pe câţi-va kilometri în jurul portului, mai ales pentru verificarea pescarilor şi eventuala prindere a câte-unui braconier. I-au fost prezentate încăperile Căpităniei, din care una era rezervată pentru cazare ofiţer, iar o a doua cameră mare cu mai multe paturi era “cazarma trupei”. În restul clădirii era biroul Căpitanului şi cele ale angajaţilor civili.

   Bechetul era un port mic dar cu ceva activitate în transportul de cereale, mai avea o pescărie şi bacul cu trecerea peste drum la bulgari la Oreahovo, care servea mai mult micului trafic de frontieră. Din când în când acostau şi nave de pasageri dacă aveau clienţi pentru port. Lângă Căpitanie era un catarg înalt de vre-o 15 m pe care se înălţau pavilioane de diferite culori. Dacă aveau pasageri într-o direcţie se înălţa un pavilion albastru iar cursa respectivă făcea escală la Bechet fie şi pentru un singur pasager. În cazul apei scăzute se înălţa un pavilion suplimentar, iar pasagerii erau duşi la bord cu o barcă.

   În perioada interbelică navigaţia pe Dunăre luase o amploare deosebită, cu cele două societăţi de navigaţie NFR şi SRD dar şi unele mai mici. Funcţionau 15 linii zilnice şi bi-(tri)-săptămânale de pasageri pe Dunărea românească şi săptămânal trei linii internaţionale. Existau 8 nave de pasageri pentru lung curier şi peste 20 pentru trasee mai scurte. Alte 76 de nave fluviale, 512 barje şi şlepuri precum şi o mulţime de mahune, caicuri şi barcaze pentru transportul de mărfuri.

NFR M/V Regele Carol II

(Notă: Nava fluvială de pasageri Regele Carol II aparţinând Societăţii de navigaţie NFR a fost construită la Şantierul Naval Turnu Severin, avea o lungime de 81m, putând transporta 125 de pasageri a fost lansată la apă în anul 1938. În 1940 se schimbă denumirea în Mihai Viteazu şi a servit ca navă spital. Este scufundată la data de 27 Mai 1943 în urma unui sabotaj.)

   Marea problemă a reprezentat-o servirea mesei. Soldaţii primeau de trei ori pe zi mâncare adusă cu o căruţă de la postul grăniceresc aflat la câţi-va kilometri distanţă. Vasile a luat-o pe jos pînă acolo unde l-a găsit pe comandantul postului, un locotenent. A discutat cu aceasta dar s-a lămurit repede că masa va fi cam subţire. Căpitanul de port titular, acum în concediu medical,  locuia în sat şi lua masa la domiciliu. Locotenentul l-a îndemnat să meargă cu el, să vadă dacă îi va conveni să ia masa împreună la o femeie văduvă din comună care gătea cum gătea, dar mai bine decât la popota pichetului… Soldaţii portului îşi îmbunătăţeau mâncarea, vămuind pescăria.

   Locotenentul va declara mai târziu că n-a mâncat în viaţa lui atâtea păsări fierte sau fripte. Luni găină fiartă şi cartofi, Marţi raţă fiartă şi cartofi, Miercuri găină fiartă şi cartofi. Şi tot aşa zi după zi. Duminica era mai deosebită având la masă gâscă friptă şi cartofi… Femeia nu auzise de supe sau alte mâncăruri gătite şi avea bunul obicei ca zeama în care fiersese pasărea să o arunce la porci, care lipăiau bucuroşi supa grasă… Le servea şi câte un păhărel cu ţuică oltenească, slabă şi cu un miros cam dubios, dar avea un vin făcut din strugurii din grădină, o căpşunică plăcută la gust. Totul la un preţ mai mult decât modest.

Navigaţie pe Dunăre

   Îndatoririle căpitanului de port erau destul de reduse. Semna actul de acostare al navelor, superviza timpul de încărcare şi apoi autorizaţia de plecare. Mai semna şi actul de arestare a câte unui braconier prins în zona sa de serviciu. O dată pe lună un anume Krustev din Leskoveţ, era prins la pescuit în zona românească. Peştele era confiscat, iar braconierul trimis două săptămâni la răcoare la Corabia. Judecătorul îi permitea să-şi recupereze barca plătind o amendă modică.  Săptămânal Vasile trimitea prin poştă un raport la Giurgiu cu activitatea portului. Toate actele contabile erau întocmite de o angajată care încasa şi taxele respective, iar seara însoţită de poliţist depunea banii şi cecurile la o filială bancară din comună. Magaziile portului erau închiriate unor firme care transportau marfa pe Dunăre şi aveau paza lor.

    S-a dus să-l viziteze şi pe căpitanul titular care l-a primit bine, dar arăta puţin stânjenit, probabil pentru-că nu prea părea a fi bolnav.

   O dată a primit vizita vecinului bulgar, căpitanul portului Oreahovo (Rahova), care auzind că este cineva nou la Bechet, a dorit să-l cunoască. Vasile a vrut să trimită ordonanţa Ghiţă până în sat să cumpere ceva rachiu şi vin, dar musafirul l-a oprit şi a scos dintr-o geantă o sticlă cu mastică. Lui Vasile nu-i plăcea mastica, pentru-că era prea dulce după gustul lui, dar n-a avut încotro şi a trebuit să ţină piept vecinului. Au discutat una alta şi Vasile a aflat că vecinul făcuse Şcoala Navală la Constanţa, că fusese căpitan de remorcher şi cunoştea mai mulţi ofiţeri din marina română.

   Intr-o zi, scotocind prin actele mai vechi din birou, a găsit o cerere scrisă cu vre-o doi ani în urmă, adresată Căpităniei Giurgiu privind  nevoia unei staţii radio pentru a putea lua legătura mai uşor cu Căpităniile apropiate. Portul avea un singur aparat telefonic cu manivelă. Învârteai de manivelă, răspundea telefonista din comună, care învârtea la rândul ei de o manivelă şi dădea legătura la Craiova iar de acolo altă centralistă,  unde era necesar. Desigur că obţinerea unei legături putea dura ore bune. Având timp berechet, s-a gândit să trimită şi el o cerere. A scris-o din nou, mai bine documentată şi a trimis-o recomandat la Căpitănia Giurgiu. Spre surprinderea lui a primit răspuns că cererea a fost aprobată urmând ca portul să fie dotat cu o staţie. Lucru ce s-a şi întâmplat, dar atunci Vasile mai avea de stat acolo doar o săptămână.

   Întors la Galaţi,  Vasile a fost trimis două săptămâni în concediu. Ne ştiind cu ce să-şi ocupe tot acest timp, s-a gândit să facă o vizită la Sibiu unde nu mai fusese după plecarea lui în voiaj cu barca. Ajuns acolo, s-a cazat la hotelul Împăratul Romanilor, apoi a dat o tură pe Corso, provocând senzaţie. Sibienii  nu prea aveau ocazia să vadă un marinar. Toţi oamenii pe care îi întîlnea erau necunoscuţi pentru el. De la Telefoane a sunat acasă la avocat unde i-a răspuns Elena. Nicu era plecat cu treburi la Bucureşti iar tatăl era la Tribunal urmând să fie acasă după-amiaza şi Elena l-a invitat la ei.

   S-au bucurat de revedere şi au povestit de toate. Cu această ocazie Vasile a scos un plic din buzunar şi l-a înmânat avocatului, mulţumindu-i pentru banii împrumutaţi. Avocatul surprins a exclamat:

- Oh uitasem de ei. Mă bucur că eşti un om de cuvânt. Păcat că tatăl tău este aşa de încăpăţânat

   A doua zi s-a hotărât să se duca acasă, întrebându-se cum va fi primit. Ajuns la poartă a  sunat la sonerie de două-trei ori. Abia peste câteva minute a ieşit din casă o fată pe care a recunoscut-o ca fiind sora sa Mara-Ileana, care l-a întrebat ce doreşte. Abia în ultimul moment l-a recunoscut.

- Ah tu eşti? Acum dacă ai venit, intră.

Mama lui cosea ceva şi l-a primit destul de rece spunând:

- Taicătu` nu-i acasă, dar ştii ce a spus, că nu vrea să te mai vadă dacă ai fost ne-ascultător.

- Bine mamă, am vrut doar să văd dacă sunteţi sănătoşi. Sunt în trecere prin Sibiu şi nu am venit să vă bat la cap, sau să vă deranjez.  

- Deci nu te întorci la Sibiu? Mă gâdeam că poate ai avea pretenţii la casă? spuse Mara-Ileana.

Deci asta este, gândi Vasile răspunzând:

- Am o profesie onorabilă şi bine plătită.  Dacă voi avea nevoie de o casă îmi voi cumpăra una.

- Aha… Dece te-au decorat ăia? întrebă sora lui – fără să precizeze la care ăia se referea.

- Am fost decorat de regele Marii Britanii.

Maică-sa continua să coase la lucrul de mână, soră-sa se uita ba pieziş ba  în tavan şi cum s-a lăsat tăcerea, Vasile a spus:

- Vă las, acum trebuie să plec.

S-a ridicat de pe scaun şi a ieşit. Când a închis poarta, a văzut o perdea mişcându-se la etaj. Deci bătrânul era acasă. A fost pentru ultima dată când şi-a văzut casa părintească şi familia.

   Din cele aflate de autor, după mai mulţi ani tatăl său având remuşcări a încercat să-l  găsească pe Vasile. Dar atunci acesta era peste mări şi ţări.

- . -