Capitolul XX

Treburi la uscat

   După ultima misiune la gura Chiliei, nu au mai fost solicitaţi mai bine de două săptămâni. Vasile s-a hotărât să rezolve o problemă care îl călca pe nervi de ceva timp. Încă de prin luna Februarie în urma discuţiilor cu primarul promisese să încerce să-l ajute pe cât posibil în vederea unei unei legături pe apă cu Tulcea. Comuna Sf. Gheorghe era izolată total de centrul judeţului dar şi de alte localităţi. Singura posibilitate era pe apă sau la Sulina cu căruţa pe un drum dificil. Locuitorii în acea vreme în număr de cca 1400 aveau nevoie stringentă să ajungă în capitala judeţului. A încercat la NFR, la SRD şi la încă o societate mică, dar peste tot i s-a explicat că în urma unui studiu serios o cursă Tulcea-Sf. Gheorghe chiar şi numai săptămânală nu este rentabilă, fiind puţini pasageri.

   Atunci după ce s-a sfătuit cu primarul şi cu mecanicul şef Pereanu, au plecat într-o zi la Tulcea să caute de cumpărat o ambarcaţiune veche care ar putea servi scopului. După multă căutare au găsit o şalupă de vre-o 14m care stătea să ruginească legată la un ponton lăturalnic. Au umblat o jumătate de zi în căutarea proprietarului, până la urmă să-l găsească la una din biserici unde era diacon. Şalupa fusese a bunicului, iar el nu mai pusese mâna pe ea de mai bine de cinci ani, deoarece motorul se stricase. S-au dus împreună să o vadă şi în interior, unde au găsit un adevărat dezastru. Totuşi Pereanu a tras concluzia că coca din lemn era în stare bună iar motorul fabricat de firma Deutz pe la anul 1900 cu doi cilindri, putea fi reparat. În rest totul trebuia înlocuit, punte, timonerie, etc. Dar preţul cerut era mult prea mare pentru starea bărcii. Au spus că vor reveni. S-au dus la Primărie să afle starea fiscală. Acolo au găsit că autorizaţia de navigaţie expirase de şase ani iar impozitul nu fusese plătit de cinci ani, urmând ca chiar în acel an primăria să confişte barca în vederea recuperării datoriei. S-au întors iar la şalupă, au mai inspectat-o odată pe toate părţile şi au hotărât să o cumpere dar nu cu preţul cerut. I-au spus diaconului verde în faţă cele aflate de la Primărie, i-au spus că ei vor plăti impozitul restant şi ce sumă sunt dispuşi să-i ofere, iar el poate alege între confiscare şi o sumă de bani în mână. Diaconul o tot dădea cotită dar ei au rămas fermi pe poziţie şi i-au spus că are două zile de gândire. Dacă este de acord să telefoneze la Sf. Gheorghe. Au plecat spre port, când la jumătatea drumul diaconul i-a ajuns din urmă în fuga mare, spunând că este de acord şi dacă pot să-i dea un avans. Zis şi făcut, la un notar au semnat un pre-contract şi i-au înmânat un sfert din sumă, urmând ca peste o zi sau două să rezolve restul. Pe scurt, peste două zile au dus şalupa la Sf. Gheorghe, au ridicat-o pe cavaleţi şi au trecut la treabă.

   După două luni, şalupa arăta ca nouă, cu o timonerie frumoasă, o tendă din pânză cauciucată întinsă pe lungimea punţii, cu bănci din lemn pentru 12-14 persoane, iar motorul meşterit de maistrul Pereanu şi mecanicii săi lucea ca nou. Sub punte era amenajat un spaţiu pentru bagaje şi mărfuri. Şalupa vopsită într-un albastru deschis, avea înscris pe frontonul timoneriei “Primăria Sf. Gheorghe” iar dedesubt, numele “Vulturul II”, în cinstea Vulturului cel mare. De o parte şi de alta erau legate bine câte patru cauciucuri de  maşină pentru amortizarea şocurilor la acostare. Într-un cadru festiv unde au venit aproape jumătate din locuitori , popii au botezat-o. apoi în sunetele trompetei lui Cezărică şi aplauzelor locuitorilor au dat-o la apă. Primarul, îmbrăcat de zile mari a avut cinstea să pornească motorul, apoi cu oficialităţile comunei şi cu ofiţerii de la GICA la bord, în păcănitul victorios al motorului au făcut prima probă pe Dunăre. Au navigat până la Baterie apoi în amonte până la canalul Tătaru, unde au salutat cu sirena şi s-au întors la ponton. Au mai făcut câteva ture cu locuitori dornici să testeze navigaţia cu “vaporul lor”. Apoi s-a încins un chef în piaţa Primăriei, până seara târziu unde Cezărică şi un acordeonist local şi-au arătat talentele muzicale.

   Asta se întâmplase la mijlocul lunii Mai. Acum după două luni, încă nu venise comisia de verificare tehnică în vederea eliberării autorizaţiei de navigaţie. Fiind destinată transportului de persoane nu putea naviga fără permis special, ba mai trebuia autorizat şi timonierul şalupei. Pentru rezolvarea unor probleme personale Vasile a cerut învoire de la Comandament pentru trei zile. Apoi împreună cu primarul, dis de dimineaţă au plecat la Tulcea la Autoritatea pentru Navigaţie să încerce rezolvarea situaţiei. Acolo însă, au dat de un zid de beton. Directorul autorităţii le-a explicat timp de un sfert de oră că nu este posibil să fie rezolvată situaţia cel mai devreme de luna Septembrie din tot felul de motive încurcate şi de neînţeles. Vasile s-a arătat indignat şi i-a adus aminte directorului că cele 30 de zile legale au trecut de mult şi problema trebuie rezolvată rapid. Acesta l-a asigurat că va încerca să facă tot ce poate, dar e război,  n-are oameni… dar la toamnă sigur… Dacă ar fi fost cooperant, Vasile era pregătit cu “atenţia” de rigoare, dar aşa, icrele negre le vor mânca alţii…

   Când au ieşit din clădire Vasile i-a spus primarului:

- Mergem la Galaţi.

- Ce facem acolo?

- Autoritatea tulceană ţine de Autoritatea Dunării de Jos. Acolo o să găsim o cale.

   Cum au ajuns, Vasile s-a prezentat la Comandament la şeful de St. M. căruia i-a relatat pe scurt toată povestea.

- D-le Comandor în măsura posibilităţilor vă rog să ne ajutaţi. Fără intervenţie de sus cei de la Tulcea nu vor mişca un deget. Localitatea este foarte izolată şi relaţiile cu populaţia sunt foarte importante.

- Să mergem la Contra-Amiral spuse Comandorul.

Acolo, Vasile a repetat povestea.

- Mai băiete spuse Conu-Alecu, întâi le-ai dat electricitate şi cinematograf, acum vrei şi o linie de navigaţie…  Mdaaa… Eu te felicit pentru relaţiile bune cu populaţia. În locul ăla dacă populaţia îţi pune beţe-n roate e de jale. Primarul de acolo cum este?

- O persoană cinstită şi care vrea să facă ceva, dar nu prea are posibilităţi. Apoi Vasile i-a relatat cum a fost cu şalupa.

- Bine spuse Conu-Alecu, bătândul pe umăr o să-i ajut. Spune-i primarului să fie liniştit.

- L-am adus cu mine d-le Amiral.

Conu-Alecu puse mâna pe telefon şi ceru Autoritatea de Navigaţie.

- Alo, cu d-l Director.

- Aaa tu eşti Grigore? Să trăieşti. Ce face Mimi? Bine? Salut-o din partea mea. Coana? Cum o ştii… Auzi, am o problemă de rezolvat în judeţul Tulcea şi întâmpin greutăţi. Nu vrei să ne vedem deseară să discutăm puţin?

- Poţi? Foarte bine. Stai un minut.

Conu-Alecu puse mâna peste microfon şi-l întrebă pe Vasile:

- Ia spune locanta turcului mai există?

- Sigur că da.

- Aranjezi o masă pentru deseară la ora opt?

- La ordin d-le Amiral.

- Auzi Grigore ştii locanta de pe faleză, aia a turcului?

- Da, exact.

- Bine ne vedem deseară la ora opt acolo. Să trimit trăsura după tine?

- Nu? Bine atunci pe deseară.

- Căpitane, o rezolvăm. Să-l aduci şi pe primar.

- Tu ce faci? Ai timp? îl întrebă pe Comandor.

- Dacă este necesar, sigur.

- Doar îl cunoşti şi tu, aşa că ne vedem la ora opt la locantă.

   Vasile intră la Tanti şi o rugă să-i permită să dea un telefon.

- Da băiete, cu plăcere. Dar i-a spune ce fapte măreţe făcuşi? Pe aici se vorbeşte mult de succesele tale. Nave capturate, avioane doborâte…

- Păi… îmi fac datoria Tanti. Nimic mai mult.

- Ai grijă de tine. Doar o viaţă ai… Fă-ţi datoria, dar fii cu ochii-n patru. Da?

- Da Tanti, promit.

- Alo? Mustafa? aici Vasile.

- Da, sunt în Galaţi. Vreau să vin deseară la tine cu nişte mărimi.

- Vre-o 5-6 persoane, nu ştiu exact. Pune două mese cap la cap. Pe terasă ar fi bine.

- Cum? Ai şi un separeu? Ai mărit din nou? Felicitări! Mă bucur pentru tine.

- Da, un mezelic, o friptură la grătar, rachiu şi vin cât mai vechi.

- Conu-Alecu? E bine sănătos. Vine şi el... Şi Comandorul.

- Bine, o să fiu acolo la opt fără un sfert. Invitaţii vin la opt. La revedere.

   Înainte de a ieşi, Vasile a deschis servieta de piele şi a scos o cutie mare cu icre negre.

- Tanti asta este pentru dvs.

Tanti făcu ochii mari şi spuse:

- Vai, Vasile mulţumesc mult. Se ridică şi-l pupă pe obraz.

   Ieşi de la Comandament, se duse în port şi-l luă pe primar.

- Hai să mergem, să mâncăm ceva la popota noastră, apoi te cazez la un hotel. Deseară rezolvăm problema.

- Tu Vilene, eşti liber până mâine dimineaţă la opt.

- Ieremie, duci la Mustafa pachetul ăsta. O să-i explic eu despre ce este vorba. Apoi eşti liber şi tu.

După ce au mâncat, Vasile la cazat pe primar la hotel şi-i spuse:

- Vin la şapte şi un sfert să te iau. Să fii gata.

   La două zile după cina de la Mustafa, la Primăria Sf. Gheorghe s-a primit un telefon, fiind anunţaţi că vine “marea” Comisie de autorizare. Intr-adevăr a doua zi dimineaţa a apărut o şalupă din care au debarcat doi tipi cam morocănoşi care au întrebat:

- Unde-i barca?

   Au fost duşi la şalupă, pe care au privit-o cu mirare, probabil se aşteptau la vre-o vechitură uzată. Au fost şi mai miraţi când au păşit pe bord constatând că erau aşteptaţi cu o masă bine aranjată în mijlocul punţii. Au fost poftiţi să guste câte ceva după “drumul obositor” de la Tulcea, astfel că peste o jumătate de oră erau mult mai veseli şi li se îmblânzise privirea. Au inspectat în fugă timoneria şi motorul, fără să le mai ceară proba de navigaţie, arătându-se mulţumiţi şi au eliberat pe loc autorizaţia de navigaţie. Apoi au examinat mai mult de formă pe primar şi pe băiatul unui pescar care se arătase interesat să conducă şalupa eliberândule şi lor  permisul. La amiază au plecat cu burţile şi servietele bine îngreunate.

   Astfel s-a rezolvat funcţionarea liniei de navigaţie Sf. Gheorghe - Tulcea. În fiecare Marţi şi Vineri, la ora cinci dimineaţa, şalupa pleca de la pontonul primăriei, cu haltă la Murighiol şi Mahmudia unde mai urcau  sau coborau pasageri, dar opreau şi pe parcurs dacă era nevoie. Spre mulţumirea primarului, locurile din şalupă erau permanent ocupate, ba unii mai stăteau şi direct pe punte, dacă nu mai era loc pe bănci. În jurul orei nouă soseau la Tulcea iar la patru după-amiază se întorceau la Sf. Gheorghe. Afacerea s-a dovedit un succes, fapt ce a ajuns şi la urechile celor de la NFR care au făcut mărunt din buze, aflând că studiul lor nu valora doi bani. Linia a funcţionat până în anul 1947 când motorul s-a stricat din nou şi ne-mai fiind cine să-l repare şalupa a fost abandonată, localitatea rămânând din nou izolată timp de mai mulţi ani.

    Într-o zi, tânărul locotenent Ungureanu comandantul plutonului administrativ s-a prezentat la Vasile şi cam încurcat a solicitat o convorbire.

- D-le Comandant, am câteva lucruri cam ne-lămurite pentru mine. Aici în unitate, am găsit că există două inventare pentru hrană, fapt ne-mai întâlnit de mine. Unul la magazia mare şi unul la magazia zis mică, dar tot atât de mare ca şi prima. Nu ştiu cum să procedez. Plutonierul a spus că aşa trebuie, dar n-a putut să-mi explice dece. De fiecare dată trebuie făcute bonuri de consum separate pentru popotă. N-am înţeles dece nu se ţine un singur inventar. Mă tem să nu avem probleme în cazul unui control.

Vasile zâmbi şi spuse:

- Locotenente, problema este simplă. La magazia mare se face un inventar cu produsele provenite din repartiţia de la Flotilă şi care trebuie justificate lunar. În magazia mică sunt depozitate produsele alimentare provenite din gospodăria proprie iar acum mai nou tot acolo au fost depozitate şi inventariate alimentele provenite din captura de război, care au rămas pentru consumul nostru conform ordinului St.M. Acestea nu trebuie justificate la Comandament.

- Iar de control nu trebuie să te temi, dăm socoteală numai pentru produsele din repartiţie.

- Da, acum este clar. Aşi mai avea o întrebare.

- Spune.

- Plutonierul meu a spus că peste o săptămână vine perioada de cules fructe. Din câte am înţeles livezile de care vorbeşte sunt cam departe de noi şi dus-întors necesită destul carburant. N-am înţeles nici cum devine chestia cu proprietarii livezilor. Să nu avem probleme.

- Locotenente, livezile sunt părăsite de foarte mulţi ani, deoarece sunt situate într-o zonă mlăştinoasă, inundabilă şi nu este uşor de ajuns la ele. Aşa că nu mai au proprietar. Cu transportul anul acesta îl rezolvăm foarte uşor. Recent am primit ordin să facem exerciţii de debarcare cu infanteria marină. Am propus tocmai zonele de interes pentru noi. Am trimis deja la Comandament planul pentru trei reprize, câte una pentru fiecare pluton. Să ştii că plutonierul tău este băiat bun şi te poţi încrede în el. Dar asta nu te împiedică să verifici orice doreşti. Fructele culese nu le înregistrezi ca atare, pentru-că îţi faci doar de lucru. Înregistrezi produsul finit adică marmelada, compotul, rachiul şi cantitatea de fructe proaspete conservate pentru iarnă.

- Am înţeles. Mulţumesc d-le Comandant.

   Ora opt şi treizeci de minute. În biroul lui Vasile  a sunat telefonul.

- D-le Comandant, permiteţi să raportez, d-l locotenent Canciu comandantul plutonului 2  se cere la raport, spuse Ieremie.

(Când Vasile era prezent la bază, ordonanţa Irimie îl dădea afară pe furierul din anti-cameră şi răspundea numai el la telefon. Considera că este de datoria lui să-l ferească pe Comandant de cereri fără rost.)

- Să intre.

- Să trăiţi, permiteţi să raportez. Caporalul B.F. a ieşit azi noate din unitate fără învoire şi s-a întors băut şi bătut bine. Sergentul de serviciu l-a găsit dormind îmbrăcat lângă estacadă.

- Are des asemenea obiceiuri? întrebă Vasile.

- Nu d-le Comandant, chiar m-am mirat. Tocmai de asta n-a fost scos la raportul de front. Am considerat să vă aduc la cunoştinţă cazul lui. Sergentul este aici, dacă doriţi să-l interogaţi.

- Bine, să intre.

- Sergent povesteşte.

Sergentul povesti pe larg cum l-a găsit dormind, că miroasea a băutură, că era bătut bine, cu un ochi vânăt şi mâna stângă lovită şi umflată, iar uniforma plină de noroi. A reuşit să scoată de la el o poveste încurcată cu o fată şi doi fraţi hoholi care l-au luat prin surprindere şi l-au bătut.

- D-le Comandant trebuie pedepsit forte serios chiar dacă este la prima abatere, spuse sergentul cam furios.

- Văd că eşti supărat rău sergent.

- Sunt foarte supărat pentru-că ăia erau numai doi şi prostul ăsta n-a fost în stare să se apere. Ce fel de infanterist marin este dacă n-a putut să-i căpăcească p-ăia?

- Deci aşa, spuse Vasile zâmbind înveselit. Sergentul nu era supărat că băiatul sărise gardul ci că nu-i snopise în bătaie pe cei doi.

- Ai numele celor doi?

- Da să trăiţi.

- Bine. Şi cu băiatul ce propui?

- Trei zile la cartofi, trei zile la spălat latrinele şi două Duminici tăiat de la porţia de rachiu. Apoi o săptămână să-l daţi pe mâna mea să-l învăţ eu cum să se apere să nu ne mai facă de râs. O să ţină minte cât trăieşte.

- Bine sergent, fie cum zici. Dar rachiul lasă-il, să nu mai aibă motiv de sărit gardul…

- D-le locotenent ai raportat cazul d-lui căpitan Genaru?

- Încă nu, d-l căpitan este la doctor la pansat. Ştiţi cu degetul lui. Şi când se duce acolo mai stă la cafea la poveşti…

- Te rog să-i raportezi.

Când cei doi părăseau biroul, Vasile strigă prin uşa deschisă:

- Ieremie, sună la jandarmi şi roagă sergentul să vină la mine.

Pichetul de jandarmi avea trei oameni, un sergent, un caporal şi un soldat în termen, nici-unul localnic.

Sergentul de jandarmi intră în birou la Vasile salută şi încremeni în poziţie de drepţi:

- Să trăiţi.

- Ia loc sergent.

- Ieremie, o cafea pentru d-l sergent.

- Ştii de ce te-am chemat.

- Da să trăiţi.

- Mi s-a spus că soldatul nostru a fost bătut cam rău.

- Aşa este, dar nici ăia doi n-au scăpat prea ieftin. Soldatul dvs. fost atacat din spate şi trântit la pământ, dar când a reuşit să se scoale, le-a tras-o serios. Unul are o rană la cap şi un ochi vânăt iar celălalt două degete scrântite şi o ureche strivită… I-am arestat azi dimineaţă. Le-am făcut proces verbal şi în loc de amendă le-am dat două zile de muncă pentru obşte. Amenda tot n-ar fi plătit-o. Cum este sezon şi trebuie să meargă la muncă am zis că le ajunge. Trebuie sa aibă grijă de mama lor şi de o soră mai mică.

- Cine sunt?

- Nepoţii lui moş Belacurenco. Tatăl lor a murit pe mare acu’ doi ani. Fata e o vară de-a lor. Fată frumoasă şi cuminte. I-a plăcut soldatul dvs. că e băiat educat şi se poartă frumos.

- Cum de n-au fost luaţi în armată?

- Unul este minor iar celălalt întreţinător de familie. Nu sunt băieţi răi, dar cam zurbagii când dau de băutură.

Jandarmul plecă încântat că Vasile a stat de vorbă cu el şi că a fost servit cu o cafea.

   În ultima perioadă a celor opt luni de când Grupul era instalat la Sf. Gheorghe, relaţiile cu locuitorii se îmbunătăţiseră constant. Prestigiul lui Vasile crescuse enorm după toate cele făcute în sprijinul comunităţii. Până şi maiorul comandant al bateriei nu i se mai adresa cu d-le căpitan ci d-le Comandant.

   Moş Alexe cu care se întâlnea din când în când îl privea cu mândrie, de parcă ar fi fost fiul lui. Şi într-un fel era. Nu era moş Alexe cel care îl primise prima dată pe Vasile la cherhana? Nu era el cel care liniştise spiritele încinse după instalarea grupului la Sf. Gheorghe? Şi purta acelaşi nume cu al primului său băiat. Moş Alexe avusese doi băieţi, cel mare Vasile făcuse armata la marină, întors acasă se căsătorise şi muncise alături de tatăl său aproape un an. Dar nu era mulţumit, visa să aibă barca lui, aşa că s-a angajat pe un cabotier turcesc. Câteva luni trimisese bani buni acasă, ca apoi să se aştearnă tăcerea. Abia după trei luni a primit o scrisoare de la Consulatul României de la Istanbul în care i se aducea la cunoştinţă decesul fiului lui.  În timpul unei furtuni pe marea Egee, nava s-a răsturnat iar corpurile marinarilor fusesera găsite de un alt vapor turcesc după două zile. Au fost înmormântaţi într-un cimitir de la marginea Istanbulului. Moş Alexe cheltuise toţi banii ca să aducă acasă trupul baiatului său şi să-l înmormânteze creştineşte.

   Doar el era cel care-i spunea pe nume, Vasile sau băiete. Dacă îndrăznea vre-unul să i se adreseze lui Vasile cum nu trebuia sau să-l vorbească de rău, imediat se stropşea la el. Şi nu crâcnea nimeni. Moş Alexe avea 1,80m, lat în spate, cu nişte mâini ca două lopeţi, cu o privire blândă pe sub sprâncenele stufoase, dar care putea avea sclipiri de oţel când îl supăra cineva. El era cel mai bun pescar. El avea cea mai bună echipă, care aduceau cel mai mult peşte. El era naşul de cununie sau de botez a mai bine de douăzeci de familii. Moş Alexe avea influenţă  nu glumă. Chiar şi primarul îl consulta în toate cele.

- D-le Comandant, d-l aspirant Tavi vrea la dvs, anunţă Ieremia care îl simpatiza pe Puiu-Mami.

- Să intre.

- Să trăiţi d-le Comandant.

- Să traieşti. Ce vânt te aduce Puiule?

- Am fost la şcoală. Am verificat tot mobilierul. E cam praf, reparat de mântuială. Băncile au aşchii, cuie bătute rău şi întoarse cu ciocanul şi multe altele. D-ra Directoare este cam supărată că nu poate face mare lucru.

   Vasile zâmbind în sinea lui, ştiind că Puiu-Mami făcea cam des vizite la d-ra Directoare, îl întrebă:

- Cum putem noi s-o ajutăm? Este vorba de materiale.

În acel moment, se auziră două bătăi în uşă şi Ieremie intră în birou cu o tavă cu două cafele fumegânde, două farfurioare cu dulceaţă de vişine şi apă rece, apoi fără un cuvânt se retrase.

- Păi, eu aşi zice că putem găsi ce ne trebuie. Cuie, şuruburi, vopsea şi alte mărunţişuri avem peste inventar. Şi scândură avem.

- De unde? De la barăci n-a rămas mare lucru.

- Păi pe şlepul ăla capturat era şi o stivă de scânduri. M-am gândit că decât să ajungă la Galaţi, o să le găsim noi o întrebuinţare mai bună. Le-am pitit în magazia de materiale.

- Vai Puiule… păi asta este ceva care cam aduce cu furtul…

- Păi nu tot de furat erau? Oricum nu mai puteau ajunge la proprietar. Ş-apoi la valoarea materialelor de pe şlep, câteva scânduri nici nu s-au cunoscut.

- Mdaaa… cine mai este la curent?

 - Numai sergentul magazioner ştie adevărul. Şi n-o să sufle un cuvânt, că mai are şi el câte-o muscă pe căciulă şi ştie că eu ştiu…  Locotenentul  Ungureanu ştie că-s aduse de pe insulă.

- Şi cine o să facă treaba?

- Avem un tâmplar şi un fost dogar la plutonul ad-tiv şi pe Cezărică. În două-trei  săptămâni se poate face. O să se bucure copii de mobilier curat şi frumos.

- Daaa şi domnişoara Directoare…

- Şi ea şi primarul… zise Puiu-Mami făcând pe niznaiul.

Uşa se deschise şi intră căpitanul Genaru:

- ‘neaţa domnilor, spuse şi se trânti pe un scaun.

- Ce căldură infernală, am transpirat tot. Am fost să verific starea tranşeelor individuale şi cei de pe şlepul de mentenanţă tot nu erau gata. De fapt cei doi tehnicieni sunt leneşii. Stau toată ziua şi nu fac nimic iar dacă-i pui la cea mai mică treabă cârtesc.

În acel moment intră Irimie:

- O radiogramă de pe NMS Zăganul, d-le Comandant.

Vasile o luă şi citi:

De la Zăganul pentru GICA.

La 15 mile travers de Sulina careul X2… atacat  de două hidroavioane MBR-2.

Lansat 4 bombe, fără efect.

Mitraliat puntea, mecanic rănit.

Ripostat cu foc, un atacator atins uşor.

Inamic retras.

Cdt. Zăganul

Lt. Bolgar S.

- Puiule, trimite o radiogramă de retragere la bază. Au fost localizaţi, n-are rost să mai rămână în zonă.

- Am înţeles şi Puiu-Mami ieşi pe uşă.

Hidroavion MBR-2 în atac.

(Notă: hidroavionul sovietic de recunoaştere şi bombardament uşor MBR-2, proiectant Beriev, era un monomotor de 500 Cp, viteză 200 Km/h, autonomie 690 Km, altitudine maximă 7400m, armament 2 mitraliere de 7.62mm, 300 Kg bombe, echipaj 3).

   Spre seară NMS Zăganul s-a întors la bază, ciocănit bine. Avea găuri de gloanţe în bordaj şi în timonerie. Mecanicul rănit la umăr a fost dus la infirmerie. Locotenentul Bolgar a raportat:

- După cum v-am comunicat am fost atacaţi în punctul X2… de două hidroavioane MBR-2 venite dinspre Crimeea. Tocmai executam rondoul pentru întoarcere, când inamicul a ieşit din nori la cca 1000m înălţime şi a aruncat patru bombe care nu ne-au atins, apoi s-au repezit în picaj şi au tras cu  mitralierele. Am răspuns şi noi cu foc şi am atins ampenajul unui inamic, după care au fugit amândoi. Un glonţ a pătruns prin spirai în sala maşinii a atins peretele metalic şi din ricoşeu l-a rănit pe mecanic.

- D-le căpitan, i se adresă Vasile lui Genaru, o să-l transferăm pe tehnicianul recalcitrant pe Zăganul, până la însănătoşirea celui rănit. Lt. Bolgar este numai bun să-l disciplineze.

- Perfect. Dacă o să-i fluiere ceva gloanţe pe la urechi o să se întoarcă blând ca un mieluşel.

- Puiule, redactează o radiogramă cu raportul NMS Zăganul şi trimite-o la Comandament.

- Am înţeles.

……………………………..

   Era 15 August, zi de sărbătoare. Ziua Sfintei Maria patroana marinarilor. De când fusese instalată staţia radio cu hidro-aviaţia  de cercetare, instituise cart permanent în timonerie şi când erau la uscat. Cu o zi înainte, fusese alertat de observaţia aeriană despre existenţa unei ambarcaţiuni la 20 mile est de Portiţa. Au plecat imediat şi au găsit o barcă mare cu însemne sovietice, răsturnată. Au căutat pe o disptanţă de cca o milă jur împrejur dar n-au mai găsit nimic. La ordinul lui Vasile barca a fost scufundată cu o lovitură de tun.

   Acum Vasile aşezat la biroul său sorbea dintr-o cafea şi cerceta câteva hârtii administrative. Pe o farfurioară fumega o pipă din spumă de mare. O primise cadou de la Mustafa în ziua când fusese uns comandant. O umplea cu un tutun turcesc aromat şi o aprindea când şi când. Ieremie bătu în uşă, intră şi spuse:

- D-le Comandant la telefon este Ali Memet.

- Cine?

- Ali Memet cafegiul.

- Bine, fă-mi legătura.

- Sa traiţi efendi Comandant. Io-s Ali Memet, am fost dupa marfa la Galaţ. Am pachete pentru dvs., de la efendi Mustafa.

- Îl cunoşti pe Mustafa?

- Facem afaceri impreuna de mulţi ani, are cea mai bun café.

- Bine, să trimit pe cineva după pachet.

- E trei pachete mari. Aduc eu cu caruţu` pana la bariera.

- Bine îl trimit pe Irimie. Mulţumesc d-le Memet.

- Cu mare placere efendi Comandant. Va poftim la noi la un café aromat.

- Mulţumesc, voi veni cu mare plăcere.

- Irimie ia doi oameni şi adu pachetele turcului.

   Peste o jumătate de oră Ieremie sosi cu doi oameni încărcaţi cu trei pachete mari şi destul de grele.

- Aveţi şi o scrisoare de la d-l Mustafa.

Dragă domnule Comandant,

Dragă Vasile,

Te salut de la Galaţi unde nu te-am văzut cam de mult. Aici toate bune.

M-am gândit să-ţi fac o surpriză de Sf. Maria ziua marinarilor.

Trimit prin pretenul meu Ali Memet câteva baclavale pentru tine şi pentru marinarii tăi.

Am pus şi câteva cutii cu cafea foarte bună de la Turcia şi ceva dulciuri.

Salutări la căpitan Blăjan şi la Puiu-Mami.

Să ai grijă de tine.

Multă sănătate.

Mustafa

Proprietar de lokanta.

- Ei Ieremie vezi că se mai gândeşte cineva şi la noi. Ia desfă pachetele să vedem ce ne-a trimis bunul Mustafa.

   În primul pachet desfăcut găsiră mai multe cutii cu cafea, o sticlă mare cu rom de  Jamaica, borcane şi borcănele cu dulceaţă de vişine şi  trandafiri plus o cutie mare cu rahat lokum. În celelalte două pachete au găsit o mulţime de baclavale însiropate în miere şi sirop de trandafiri.

- Phii da multe-s şi ce frumos miroase… spuse Ieremie.

Erau aranjate câte 12 în tăvi de carton şi împachetate în hârtie cerată. Au numărat 20 de tăvi, adică 240 de baclavale. 

- Ei Ieremie astea au costat ceva parale. Nu?

- O groază d-le Comandant.

- Ia o baclava şi du-te caută-i pe căpitanul Genaru, pe Puiu-Mami şi adu-i aici. Nu le spui despre ce este vorba.

- Phiii, ce-s astea? Baclavale?... Oauuu… De unde?  Izbucni Puiu-Mami cu ochii mari.

Vasile le povesti de scrisoarea şi pachetele trimise de Mustafa şi apoi spuse:

- Azi e sărbătoare mare, Sfânta Maria. Patroana noastră. Să-l chemăm pe popotarul şef să servească la masa de amiază câte o baclava de om. Să se mai îndulcească şi ei că de biscuiţi cu cremă de cacao s-or fi săturat…

- Ieremie, ce rămâne pui în frigider la bord.

- Mamăăă ce poftă mi-au făcut… exclamă Puiu-Mami.

- Ei ia o bucată şi fă-ţi pofta Puiule.

Apoi şi ceilalţi se serviră cu câte una să vadă “dacă-s bune”…

- Ieremie, iei o tavă, o împachetezi bine şi o duci lui Moş Alexe.

   Dupa amiază făcu o comandă telefonică cu Galaţiul şi vorbi cu Mustafa căruia i-a transmis mulţumirile sale şi ale camarazilor săi.