Capitolul XXXVII
Sabotorii

Partea II-a

   La Chilia Veche, Vulturul a ancorat lângă mal, iar băieţii au urcat în şalupa lui Vileanu  împreună cu ofiţerul de la Biroul-2 şi cel de la Poliţia Militară, au luat cu ei pe plutonierul Haţieganu şi sergentul Mircea apoi în scurt timp au acostat la unul din pontoanele de la Vâlcov. Vaporul Sf. Andrei fiind acostat în apropiere, Vasile însoţit de Blăjan, poliţistul militar si cel de la Biroul-2 au urcat la bord. Au aşteptat până căpitanul vasului a fost chemat de acasă.

- D-le căpitan, spuse Vasile sunt Lt-Cmd Vasile J. de la Comandamentul Marinei şi împreună cu domnii, facem o cercetare privind tentativa de scufundare a navei. Cum vă numiţi vă rog?

- Toader Secaşiu mormăi căpitanul. S-a mai cercetat de jandarmerie, găsiţi la ei procesul verbal cu concluziile, spuse  el repezit şi vădit nemulţumit.

- Vrem să vorbim cu marinarul care a găsit rucsacul.

- Nu ştiu unde este, nu l-am văzut azi. O fi pe acasă, spuse încruntat căpitanul.

- Foarte bine, trimiteţi pe cineva după el. Aşteptăm aici.

Văzând că n-are încotro după o clipă de gândire deschise portavocea cu sala maşinii şi spuse:

- Drăgan să urce la timonerie.

După câteva momente uşa se deschise şi intră un tânăr slăbuţ care arunca în jur priviri temătoare. Nu avea mai mult de 19 ani.

- Ăsta-i, zise căpitanul şi îl privi ameninţător pe băiat.

- Bună ziua băiete, nu te teme, vrem doar să ne povesteşti şi nouă cum ai găsit explozibilul. Cu ce te ocupi la bord?

- Sunt fochist d-le ofiţer.

- Deci ai găsit sacul lângă maşină?

- Da, aproape de ea.

- Bine. Uite ce facem. Mergem jos să-mi arăţi exact locul unde a fost ascuns.

Vasile o luă spre uşă şi-l invită pe fochist să o ia inainte să-i arate drumul. Când să închidă uşa se trezi cu căpitanul Secaşiu care voia să-i urmeze.

- D-ta d-le căpitan rămâi aici, ne descurcăm şi singuri.

Acesta făcu o mutră acră, dădu să spună ceva dar renunţă şi se întorse spre timonă privind încruntat afară.

Ajunşi în sala maşinii, băiatul îi arătă locul unde găsise rucksacul.

- Dar nu este chiar la vedere, cum de l-ai găsit? întrebă Vasile.

- Aici în locul ăsta, spuse băiatul arătând un locaş bine ascuns după un panou, îmi pun mâncarea, că aici este rece şi nu se strică. Şi când m-am aplecat s-o iau am zărit rucksacul. Nu l-am atins, l-am anunţat pe mecanic care l-a chemat pe căpitan.

- Am înţeles băiete. Este în regulă. Dar spune-mi de ce se uită urât la tine căpitanul?

- Nu ştiu cum să vă spun… La bord se petrec lucuri ciudate… În cala pentru marfă nu intră decât căpitanul, şeful de echipaj şi un marinar. O dată am vrut să văd cum arată cala dar căpitanul a zbierat la mine şi mi-a dat o palmă. De atunci n-am voie decât la maşină iar pe punte doar dacă cer aprobare.

- Câştigi bine?

- Mai bine decât ca pescar, dar aşi pleca bucuros, aici parcă-s la puşcărie. Numai că am familie grea şi trebuie s-o ajut.

- Ce marfă se transportă?

 - Peştele patronului şi câte-o dată mărfuri pentru băcănie, pentru cârciumă şi pentru atelierul de pături. De când ducem şi pasageri, ăştia au voie numai pe punte la pupa sub tendă.

- Cine face tabelul cu pasageri?

- Numai căpitanul. El dă bilete şi ia banii.

- Bine băiete, mulţumesc. Ai dat vre-o declaraţie scrisă?

- Nu, d-l jandarm a scris doar el după ce am povestit eu.

- O să mergem şi la postul de jandarmi şi dacă va trebui o să dai o declaraţie scrisă. O să scrii numai ce ştii, nimic altceva.

Întorşi pe timonerie, Vasile spuse:

- D-le căpitan, te rog să ne prezinţi listele cu pasageri din ultima lună de zile.

- N-am decât lista de ieri.

- Celelalte unde sunt?

- Eu le predau patronului.

- Bine, noi vom merge la Jandarmerie  şi la patron. Fochistul merge cu noi.

Căpitanul Secaşiu vădit enervat, protestă:

- Are treabă la bord, nu pot să-i dau drumul.

- Este un ordin, ripostă Vasile. D-ta căpitane eşti obligat să te supui ordinelor militare.

Din acest moment nu urcă şi nu coboară nimeni de pe navă fără aprobarea noastră. Sergentul Mircea rămâne de pază la bord.

Secaşiu vădit furios îl ameninţă pe băiat:

- Te întorci imediat la bord şi ai grijă ce faci pe acolo, ai înţeles? Altfel...

Blăjan se întorse spre căpitan şi îl întrebă:

- Altfel ce, căpitane? Din acest moment marinarul se află la dispoziţia autorităţilor militare. Poartă-te frumos cu echipajul, licenţa de navigaţie poate fi anulată pe loc.

Auzind asta, căpitanul se făcu roşu la faţă şi nu mai comentă nimic.

 Toader Secaşiu absolvise Şcoala Navală clasându-se în prima treime a listei şi după ce efectuase un stagiu pe diverse nave ale Marinei Regale, a fost numit comandantul tancului petrolier MR-107 care aproviziona flota de la Constanţa. Făcea curse regulate de la Giurgiu unde vagoanele cisternă erau golite în rezevoarele tancului şi transporta carburantul la Constanţa. Fiind un marinar bun poate ar fi ajuns mai sus în comandă dacă nu ar fi avut un caracter dificil, chiar urât. Era încăpăţânat, invidios şi recalcitrant. În plus era beţiv şi cartofor. Cum solda care nu era totuşi mică nu-i prea ajungea, a făcut ce a făcut şi s-a apucat să mai vândă din carburantul de pe tanc. La cantitatea transportată, lipsa câtorva zeci de litri a trecut neobservată. Dar câştigul ne-fiind pe măsura poftei lui, s-a aliat cu câţi-va şmecheri angajaţi la Societatea Steaua Română, care-i livrau motorina furată în butoaie, pe care o plasa pe traseu unor particulari proprietari de bărci cu motor. Totul a mers bine. echipajul ne-având habar că desele escale erau ne-autorizate, până când un marinar la o bere a povestit unui prieten ce se întâmpla la bordul tancului, Nu ştia că prietenul era sergent în Biroul-2, care a raportat superiorilor iar aceştia au pornit o anchetă. Totul a ieşit la iveală, comandantul tancului petrolier MR-107 locotenentul Toader Secaşiu a fost arestat şi deferit Tribunalului Militar. Aici a avut totuşi mare noroc. Preşedintele completului de judecată, un colonel, era originar din zona unde se născuse inculpatul, respectiv în Ţara Secaşelor, ba chiar îşi amintea de cineva din familia lui, astfel că locotenentul Toader Secaşiu, a scăpat fără puşcărie, dar a fost dat afară din Marina Regală. După aproape un an, a reuşit să obţină licenţa de comandant de navă pentru navigaţia fluvială şi aşa a ajuns comandantul navei mixte Sf. Andrei.

Pontonul NFR în portul Vâlcov anul 1941.

În drum spre Jandarmerie, Blăjan spuse:

- Căpitanul ăsta se poartă foarte suspect. Precis are ceva pe conştiinţă.

Jandarmeria era situată într-o clădire destul de părăginită, unde găsiră o matahală de plutonier care stătea în spatele unui birou cam murdar şi era foarte concentrat pe ascuţirea unui creion, iar pe o laviţă lângă perete se afla tolănit un sergent gras. La intrarea lor, plutonierul ridică doar privirea şi întrebă:

- Ce vreţi?

- Sunt Lt-cmd Vasile J. de la Comandamentul Marinei. Am venit în legătură cu evenimentul petrecut la bordul navei Sf. Andrei.

Plutonierul catadixi să se ridice de pe scaun şi spuse alene:

- Cercetarea a fost încheiată şi raportul a fost trimis la Comenduirea Tulcea. N-am nimic altceva să vă spun.

Apoi îşi îndreptă privirea spre uşă şi zări baiatul de pe Sf. Andrei care intrase şi el în încăpere. Fără veste s-a îndreptat spre el şi a zbierat:

- Ce cauţi aici derbedeule?  Apoi brusc îi aplică un pumn în figură de băiatul căzu pe  spate şi îl podidi sângele pe nas. Se ridica cu greutate când plutonierul ridică din nou pumnul să-l lovească. În acel moment sergentul Pascu întinse mâna, prinse pumnul din zbor şi începu să strângă până începură să se audă oasele mâinii troznind. Pentru moment jandarmul rămase cu gura căscată de uimire, dar apoi începu să geamă şi să se încovoaie din cauza durerii atroce iar când nu mai putu suporta durerea strigă:

- Dă-mi drumul îmi rupi degetele.

- Dece ai lovit băiatul întrebă Vasile?

Fără să se gândească prea  mult, jandarmul răspunse:

- Pentru-că-i un derbedeu cu gura mare...

Cum te numeşti plutonier? întrebă Vasile.

Jandarmul mormăi ceva fără să se înţeleagă ce spune.

- Răspunde regulamentar cu gura deschisa plutonierule strigă la el Blăjan.

Vădit surprins de ton dar şi speriat, răspunse:

- Sunt plutonierul Sőkét László, şeful postului de jandarmi Vâlcov.

- Ia uite, un ungur în deltă spuse Blăjan apoi se întoarse spre sergentul care se ridicase de pe bancă şi privea cu ochii holbaţi:

- Care este numele d-tale?

- Sunt sergentul Mărin Porcoflete, să trăiţi.

- Ştii să citeşti sergent?

- Da să trăiţi.

Blăjan îi întinse hârtia emisă de Comenduirea Jandarmeriei şi spuse:

- Citeşte cu voce tare.

Sergentul începu să citească şi pe măsură ce începea să înţeleagă cele scrise, pe faţa lui se putea vedea uluirea. Plutonierului care asculta cu ochii holbaţi, începură să i se moaie picioarele şi fără voie se lăsă pe banca de lângă perete.

- Cred că este foarte clar. Începând din acest moment amândoi sunteţi suspendaţi din funcţie, pentru atitudine recalcitrantă la adresa autorităţilor militare şi rele tratamente aplicate populaţiei din zona de serviciu. Veţi fi trimişi la Tulcea pentru cercetări, iar  acum predaţi armele din dotare d-lui locotenent de la Poliţia Militară.

Cei mai multumiţi au fost cei cinci jandarmi-soldaţi în termen care au rămas sub comanda unui coleg caporal.

- Este ceva ciudat în atitudinea celor de pe aici, spuse Blăjan.

- Da, ascund ceva. Să mergem la proprietarul vasului, să ne prezinte listele cu pasageri.

 Sergentul începu să citească şi pe măsură ce începea să înţeleagă cele scrise, pe faţa lui se putea vedea uluirea. Plutonierului care asculta cu ochii holbaţi, începură să i se moaie picioarele şi fără voie se lăsă pe banca de lângă perete.

- Cred că este foarte clar. Începând din acest moment amândoi sunteţi suspendaţi din funcţie, pentru atitudine recalcitrantă la adresa autorităţilor militare şi rele tratamente aplicate populaţiei din zona de serviciu. Veţi fi trimişi la Tulcea pentru cercetări, iar  acum predaţi armele din dotare d-lui locotenent de la Poliţia Militară.

Cei mai multumiţi au fost cei cinci jandarmi-soldaţi în termen care au rămas sub comanda unui coleg caporal.

- Este ceva ciudat în atitudinea celor de pe aici, spuse Blăjan.

- Da, ascund ceva. Să mergem la proprietarul vasului, să ne prezinte listele cu pasageri.

 Pe drum, Vasile îl întrebă pe băiat:

- Drăgane, jandarmul are ceva cu tine personal?

- Nu d-le Comandant, asa se poartă cu toata lumea. Primarul îl sprijină şi dacă îl reclamă cineva este şi mai rău, acela nu mai are zile bune pe aici.

- Mda… spune, aveţi vre-un dispensar medical în localitate?

- Avem spital d-le comandant. 

- Da? atunci să mergem mai întâi la spital.

Acesta era situat pe malul unui canal, aproape de centrul localităţii într-o clădire destul de veche înconjurată de o grădină bine aranjată. O alee cu bănci dispuse de o parte şi de alta, ducea de la poartă la intrarea în spital. Când păşiră înăuntru constatară cu puţină uimire că era extrem de curat, pereţii vopsiţi în alb şi mobilier destul de nou. Fură întâmpinaţi de o soră medicală care îi întrebă ce doresc.

- Vrem să vorbim cu d-l director spuse Vasile.

Aceasta bătu la o uşă, deschise şi spuse:

- Domnii de la marină.

- Să poftească se auzi o voce.

Din spatele unui birou se ridică un tip cărunt, înalt şi solid, îmbrăcat în halat alb care se prezentă:

- Sunt doctorul Bârcă, directorul acestui stabiliment...

Vasile se prezentă şi spuse:

- Avem un om rănit şi dorim să i se acorde primul ajutor dar o să vă rugăm să eliberaţi şi un certificat medical.

Medicul se uită în spatele lui Vasile şi exclamă:

- Tu eşti măi Drăgane? Ce ai păţit iarăşi?

- A fost lovit fără motiv de un jandarm, răspunse Vasile în locul băiatului.

- Soră Ana strigă doctorul. Ia băiatul şi aranjează-i nasul, să-l placă din nou fetele… Da… avem jandarmi cam grei de cap, dar iuţi de mână… Dar luaţi loc spuse acesta către oaspeţi.

Până marinarul fu doftoricit, discutară de una alta, iar la un moment dat Vasile spuse:

- Pe cei doi jandarmi angajaţi, i-am suspendat pentru purtare necorespunzatoare. Cu toţi locuitorii se poartă brutal?

- Cu oamnii simpli ca pescarii, se poarta foarte urât. Cum nu-i place ceva lui sau primarului, ridică pumnul la ei. Cu cei ca noi nu îndrăzneşte, se poartă umil, dar i se citeşte ura şi încrâncenarea în ochi. Este adevărat că avem o peroblemă cu braconajul, dar nu pescarii de rând sunt problema. Vinovaţii principali sunt ceva mai sus… iar acolo nu vede nimeni nimic… Până în 1940 am avut un inspector piscicol care menţinea cât de cât ordinea, dar a dispărut odată cu ocupaţia sovietică, iar dupa 1941 nu a mai revenit.

- Mda… Spuneţi, aveţi o rudă în Marina Regală?

- Da,  un nepot Boris, medic la o unitate mai specială, undeva pe la malul mării.

- Da… este medicul unităţii noastre, spuse Vasile. Un băiat bun şi cu suflet pentru profesie.

 Doctorul făcu ochii mari şi exclamă:

- Oh… dumneavoastră sunteţi… Am crezut că este o potrivire de nume… Boris mi-a povestit multe despre dvs., despre nava dvs. Vă admiră şi spune că a avut noroc să fie încadrat la o unitate ca a dvs.

Apoi deveni mai volubil şi spuse:

- Trebuie să vă prezint soţiei mele, va fi încântată să vă cunoască. Este medic pediatru  aici în spital. Se ridică repede, deschise uşa şi strigă:

- Soră Ana, te rog cheam-o puţin pe soţia mea.

Peste câteva minute, pe uşă intră o doamnă înaltă, frumoasă, care se uită mirată în jur.

- Dragă vreau să-ţi prezint aceşti marinari de valoare, d-l Lt-cmd Vasile J. este comandantul lui Boris, d-l Lt-cmd Blăjan de la aceiaşi unitate şi d-l…

- Locotenent Ponescu de la Comandamentul Galaţi, se prezentă ofiţerul de la Biroul-2.

Doamna zâmbitoare, le întinse mâna:

- Sunteţi bine-veniţi domnilor. Sunt bucuroasă să vă cunosc şi personal, Boris ne-a povestit multe despre dvs.

Au mai stat câteva minute de vorbă, apoi Vasile spuse:

- Ne scuzaţi dar ne cheamă datoria şi trebuie să plecăm.

- Oh, speram să vă avem oaspeţi la masă, zise doctoriţa.

- Vă mulţumim mult doamnă şi ne pare foarte rău, dar poate cu altă ocazie.

Pe canalele Vâlcovului – anul 1938 – în clădirea din dreapta – Primăria.

(Notă: Până în 1918 Basarabia ocupată abuziv de ruşi în anul 1812, fusese lăsată de izbelişte şi înapoiere de regimul imperial ţarist. Cu exceptia Chişinăului şi a altor 2-3 localităţi mai răsărite, restul sufereau de înapoiere şi lipsuri. După 1918 prin înalt decret al M.S. Regelui Ferdinand I, s-a trecut la modernizarea acestei vechi provincii româneşti. Multe localităţi precum Vâlcov (denumit şi Veneţia României), considerat comună urbană cu cei cca. 7900 de locuitori, majoritatea lipoveni (~5000), români (~1500), hoholi (~500), restul turci, greci, ţigani, a început încet, încet să se dezvolte. În anul 1941, localitatea deţinea: Percepţie fiscală, Vamă, Oficiu de Poştă şi  Oficiu cu centrală telefonică cu 170 de posturi  particulare, 1 gimnaziu, 3 şcoli primare şi 3 grădiniţe, cămin cultural cu bibliotecă publică, 1 biserică ortodoxă românească şi 2 lipoveneşti, o mânăstire, 1 spital cu 12 paturi şi 4 medici, post de jandarmi, 3 pescării, o agenţie bancară, o ţesătorie şi o fabrică de pături, două mori, un atelier pentru produse din papură şi trestie, o croitorie, două afumătorii, mai multe băcănii, magazine mixte şi bodegi, 1 hotel cu 4 camere şi restaurant. În prezent localitatea împreună cu tot ţinutul Bugeac la care se adaugă Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa sunt deţinute ilegal de statul imperialist Ucraina.)

Îndrumaţi de marinarul Drăgan, s-au îndreptat spre Dunăre unde pe mal, ceva mai sus de port se afla cherhanaua proprietarului vasului Sf. Andrei, pe a cărui frontispiciu trona  o firmă “Oriol Company”. Îl găsiră într-un mic birou, unde domina mirosul de peşte. Proprietarul cherhanalei, pe  numele său Oleg Khrebengiuc, un hohol de statură potrivită cu o burtă proeminentă şi o mustaţă pe oală când îi văzu sări în sus şi cu un zâmbet servil, făcând temenele îi pofti în birou. Era clar că fusese pus în temă şi erau aşteptaţi.

- Vă rog, vă rog, poftiţi luaţi loc.

În birou mai era un individ, pe care patronul se repezi să-l prezinte:

- D-l Lisiţenko este primarul localităţii noastre. A fost ales cu majoritate de voturi, se grăbi să precizeze d-l Khrebengiuc.

Primarul, un individ înalt şi slab, cam osos, cu o mustaţă şi o barbă rară semănând a tătar, se ridică la rându-i şi făcu o plecăciune.

- Bine aţi venit în oraşul nostru.

- Mulţumim. Cred că aţi aflat ce ne aduce la dvs. Dorim să ne prezentaţi listele cu pasagerii transportaţi de nava Sf. Andrei, începând cu o lună de zile, înainte de evenimentul pe care-l cunoaşteţi.

- Desigur, desigur, n-avem nimic de ascuns, spuse repede proprietarul. Şi de pe birou ridică un teanc de hârtii. Blăjan întinse mâna le luă şi spuse:

- Vom avea nevoie de ceva timp pentru studierea lor aşa că le luăm cu noi, apoi le vom preda SRD-ului, căruia de fapt aparţin, fiind vorba de pasagerii lor.

Khrebengiuc aprobă din cap, apoi spuse:

- Am aflat despre nefericita întâmplare cu jandarmul nostru. D-l primar ar vrea să vă roage ceva…

Primarul tot frecându-şi mâinile spuse:

- Ştiţi… şeful postului de jandarmi, într-adevar mai sare calul câte-odată, dar face treabă bună, oamenii sunt mulţumiţi de el şi dacă s-ar putea să-l iertaţi…

Auzind cele spuse de primar, Drăgan se uită speriat la Vasile.

- D-le primar, îmi pare rău dar lumea pe aici vorbeşte cu totul altceva privind purtarea jandarmului. Având în vedere şi atitudinea faţă de noi, cel mai bun lucru este ca Comenduirea de la Tulcea să hotărască în privinţa lui şi a ajutorului său. Până la rezolvarea situaţiei vor rămâne ceilalţi jandarmi care vor asigura ordinea. Ori au şi ei probleme?

- Nu, nu spuse repede primarul. Dar ştiţi… credeam că… apoi tăcu.

Ieşiră de la pescărie şi o luară spre ponton.

- Aştia doi şi jandarmii sunt o gaşcă, ar trebui investigat mai mult, spuse Blăjan.

- Noi avem altă misiune, dar vom face un raport şi despre situaţia de aici. Dealtfel, mâine o să oprim vaporul pe traseu şi o să-l controlăm la sânge. Am o bănuială, care ar explica comportamentul ăstora.

Au urcat pe Sf. Andrei, au recuperat omul lăsat la bord şi l-au avertizat pe căpitanul Secaşiu, de urmările care ar putea surveni în caz că mai maltratează echipajul. Apoi Vasile l-a trimis pe sergentul Pascu să-l cheme pe locotenentul de la Poliţia Militară.

Acesta s-a întors cu locotenentul care spuse:

- Am raportat telefonic la Galaţi situaţia găsită la jandarmerie şi am primit ordinul să rămân aici până va veni şalupa jandarmeriei să-i ridice pe cei doi şi să-i predau personal la Tulcea. De acolo mă descurc eu să mă întorc la Galaţi.

   În momentul în care voiau să urce la bordul şalupei, văzură un băiat venind în fugă fluturând o hârtie.

 - Pentru domnul Comandant strigă el şi o tuli înapoi.

Vasile privi hârtia, împăturită în stilul scrisorilor soldăţeşti, o desfăcu, o citi, apoi i-o întinse lui Blăjan.

Acesta citi textul scris şcolăreşte amestecat litere mari cu litere mici: 

DOMNU ComAndantU, noi pEscari saraci nU mai avem trai bun. sunTEM persecutaţ de cherhanagii şi de jandari.

Cand prohibiţia, trebe sA braconăm, altufel nu ne primeste peştele cand e vvOIE. si ne plăteSte forte prost. DacA spunem Ceva jandari bate la noi.

VA ruGAM sa ne ajutaţ, că nu mai putem.

La nopte pe vaporu se încarca icre negre SI peşte morun FARA acturi. se da la tulceA pe ascuns.

- Cât se poate de clar. S-au adunat hoţii şi prăduiesc în voie, iar noi i-am deranjat. Localitatea fiind izolată, îşi fac mendrele fără ruşine. Perceptorii or fi şi ei unşi, trai nineacă.

- O sa le servim o surpriză mâine dimineaţă. Acum hai, să plecăm.

La Chilia sau îmbarcat pe Vultur apoi au acostat la Tulcea. Vasile s-a întâlnit cu comandatul Jandarmeriei şi l-a pus la curent cu situaţia găsită la Vâlcov apoi i-a prezentat  certificatul medical al tânărului marinar Drăgan.

- Recunosc, că am auzit ceva, dar nu mi-am închipuit că este aşa grav. Pe jandarmii mei o să-i trimit în judecată. Tocmai am primit câţi-va tineri ofiţeri proaspăt ieşiţi din şcoală, şi voi detaşa unul acolo. Cei doi subofiţeri o să fie aduşi aici chiar astăzi, şalupa este pe drum.

- Mâine dimineaţă vom intercepta nava Sf. Andrei şi vom face un control serios al mărfii.

Vasile nu i-a mai spus că avea în vedere ca interceptarea să fie făcută înainte de acostarea la Tulcea. 

Nava soră a celei numite Sf. Andrei.

Ambele au fost construite în anul 1916 la şantierul naval din Beverley – Anglia. Ambele şi-au găsit sfârşitul pe fundul mării, una în 1942 în Atlantic sub pavilion islandez,  cealaltă în 1945 în Marea de Azov,  sub pavilion sovietic.

A doua zi, au acostat la unul din  pontoanele de la Ceatalchioi şi au aşteptat sosirea navei Sf. Andrei. Aceasta şi-a făcut apariţia pe la ora 10. Imediat după acostare, cercetaşii conduşi de Puiu-Mami, au urcat la bord cu ordinul de a face un control amănunţit pe navă.

- D-le căpitan, în conformitate  cu ordinul Ministerului de Război, vom controla nava dvs. Vă rugăm să prezentaţi toate actele de bord.

Căpitanul Toader Secaşiu roşu la faţă, protestă spunând că sosirea la Tulcea se va face cu întârziere, marfa se poate deprecia iar pasagerii vor pierde legătura cu cursa Tulcea-Brăila.

- Vom avea grijă ca controlul să se efectueze cât mai rapid, răspunse Puiu-Mami, apoi din uşa timoneriei cu ajutorul unei portavoci spuse:

- Domnii pasageri să stea liniştiţi, este un control de rutină şi vaporul va pleca în scurt timp la Tulcea. Pasagerul de Brăila are ordin să aştepte sosirea  navei. Cei care vor să plece mai departe nu vor pierde legătura.

- D-le căpitan ordonaţi deschiderea bocaportului magaziei.

Un marinar de punte de pe Vultur a fost lăsat în timonerie să păzească pe căpitan şi pe timonier cu interdicţie de a părăsi cabina iar cercetaşii au coborât în magazie pentru controlul amănunţit.

Au trecut doar câteva minute şi Puiu-Mami raporta prin staţia radio portabilă:

- Am găsit o mulţime de cutii cu icre negre, trei butoaie mari cu scrumbii de Dunăre şi mai mulţi saci cu calcan uscat şi cu vânat păsăresc afumat, toate fără acte.

- Bine, închide bocaportul, sigilează-l, căpitanul Secaşiu rămâne sub paza voastră, îmbarcaţi pasagerii de pe mal şi ridicaţi ancora. Restul controlului va fi efectuat de cei de la Tulcea.

Cum misiunea celor de pe NMS Vulturul era alta, noi vom prezenta doar pe scurt epilogul acestei întâmplări.

Instituţiile abilitate au făcut un control amănunţit la toate cherhanalele de pe braţul Chilia în urma căruia au fost luate măsuri aspre. Au fost descoperite activităţi de braconaj şi livrări de marfă cu acte false sau fără acte la 5 proprietari. Noi vom face referire doar la cei din Vâlcov. La doi din cei trei cherhanagii, le-au fost retrase autorizaţiile şi afacerea a trecut în mâna statului. Nava Sf. Andrei a fost confiscată şi ulterior închiriată firmei SRD. Patronul cherhanalei Oriol, Oleg Khrebengiuc precum şi celălalt, au fost amendaţi pentru comerţ ilicit, iar pentru braconaj au primit drept răsplată câte doi ani de închisoare. Pe cei doi jandarmi, Sőkét László şi Mărin Porcoflete Tribunalul Militar i-a degradat şi i-a trimis pe front într-un batalion de pedeapsă. Lui Toader Secaşiu i s-a retras brevetul de căpitan şi a făcut un an de puşcărie, iar dupa venirea comuniştilor la putere a avut ocazia să se dea drept persecutat de regimul burghezo-moşieresc. Lisiţenko primarul Vâlcovului  pentru protejarea celor doi cherhanagii a primit şi el 6 luni de puşcărie iar după re-ocuparea Basarabiei de către URSS, a devenit secretar de partid şi inspector fiscal al raionului Vâlcov.

Întorşi la Galaţi s-au pus pe verificat teancul de liste de pe Sf. Andrei. După o zi de muncă au selectat numele a două persoane care călătoriseră de mai multe ori şi fuseseră la bord în ziua atentatului. Comparând cu primele 8 persoane selectate de pe celelalte două nave, au găsit doar una singură suspectă. Un pescar pe nume Victor Ploşniţă cu domiciliul în satul Principesa Ileana (redenumit Pătlăgeanca după anul 1948), care călătorise la bordul celor trei nave, se urcase de fiecare dată în portul Tulcea şi coborâse la Principesa Ileana, după care la câţi-va kilometri distanţă nava Mihai Viteazu şi apoi Ismail se scufundaseră în urma unei explozii. Sf. Andrei avusese noroc, detonatorul fusese reglat să explodeze după câteva ore dar fiind descoperit, a fost făcut inofensiv.

Vasile a prezentat concluziile la Comandament, au fost felicitaţi pentru îndeplinirea cu succes a misiunii, iar a doua zi s-au întors la Sf. Gheorghe.

Pentru a satisface curiozitatea cititorilor îi lăsăm pe băieţi să se întoarcă la bază, iar noi vom continua povestea celor trei atentate şi urmarea acestora.

……………………………………..

Victor Ploşniţă, stătea ciucit după un tufiş şi urmărea mersul vedetei de patrulare nr. 8 NMS Valter Mărăcineanu, care înainta încet în avalul braţului Chilia.  De la ultima ispravă nereuşită, când credea că era cât p-aci să fie prins, se străduia să adune cât mai multe informaţii cât de cât folositoare stăpânilor săi. Întâlnirea cu rezidentul Trifon Petrov stabilită în miez de noapte, când fusese beştelit serios pentru insucces, îl pusese pe gânduri. Îşi cunoştea bine şefii care n-ar fi ezitat să-l elimine dacă ar fi simţit cel mai mic pericol. Pentru moment i se interzisese orice acţiune de sabotaj, în speranţa că, cu timpul problema va fi uitată de autorităţi care aveau alte probleme mai presante pe cap. După dispariţia vedetei după un cot al Dunării, se ridică, merse până la barca ascunsă sub un tufiş, ridică din apă vârşa care conţinea câţi-va peşti şi începu să lopăteze încet, spre sat. Ajuns acasă luă o hârtie fină şi complectă un raport cifrat cu un scris mărunt, privind circulaţia navală de canal. După aceea se duse în spatele casei, intră într-un şopron  unde avea mai multe cuşti cu porumbei. Luă unul, înfăşură bileţelul în jurul unui picior, îl acoperi cu un plasture de culoarea pielii, apoi ieşi afară şi eliberă porumbelul, care făcu câteva ture deasupra casei apoi se îndreptă ca o săgeată spre sud.

 Victor Ploşniţă se născuse în mahalaua Tiraspolului în anul 1895 într-o familie de ucrainieni, tatăl preot la biserica din mahala şi mama casnică. Incă de mic a avut porniri de derbedeu fapt agravat si de educaţia sau mai bine zis de lipsa ei. Tatăl era total dezinteresat de educaţia fiului, iar mama l-a cocoloşit şi i-a îndeplinit orice pretenţie, trecând prin şcoală ca gâsca prin apă, ajungând la vârsta de 18 ani, când nu mai putea fi strunit de loc. A ajuns în atenţia poliţiei pentru beţiile şi scandalurile provocate de apetenţa lui pentru  femei căsătorite. În 1913 a fost condamnat la 2 ani de închisoare pentru furt. Aici pentru a-şi îmbunătăţi traiul s-a apucat să-şi toarne colegii de celulă. Fapt observat de “colegi” care nu s-au sfiit să-i aplice câte o corecţie, trebuind să fie mutat. După vre-o şase luni a fost chemat în biroul directorului închisorii, unde un domn bine îmbrăcat l-a lăudat pentru “disciplina” de care a dat dovadă şi l-a întrebat dacă nu ar vrea să scape de puşcărie. Desigur că deţinutul cu un zâmbet larg pe figură a dat din cap afirmativ.

După două săptămâni, Comisia de Disciplină constatând progresele în bine  făcute de condamnatul Victor Ploşniţă, a aprobat eliberarea lui fapt produs după câteva zile. La ieşire a fost întâmpinat de acelaşi domn, care l-a luat cu el şi astfel din puşcăriaş Victor a fost avansat la rangul de agent de teren al temutei Ohrane ţariste,  funcţie care a îndeplinit-o cu abnegaţie urmărind dizidenţi politici adevarăţi sau doar închipuiţi, iar pe unii din ordin, i-a făcut să dispară fără nici-o remuşcare. În timpul evenimentelor din Octombrie 1917 presimţind pericolul, a luat hotărârea să dispară din peisaj şi folosind un act de identitate fals care atesta faptul că purtătorul este muncitor la Turnătoria de Fontă Rebriov, a plecat din Moscova cu trenul încercând să ajungă în oraşul natal. Dar fiind în plină revoluţie, trenul a fost atacat ba de unii ba de alţii şi trecând prin mai multe întâmplări, în final a eşuat într-un detaşament al Gărzilor Roşii. Datorită aptitudinilor sale curând a fost recrutat de CEKA* şi trimis în diferite misiuni de spionaj în ţările limitrofe URSS. Cunoscând bine limba română, în 1932 făcea parte din reţeaua de spionaj Maiski din România, reuşind să scape în ultimul moment de arestare împreună cu Ivan Didenko, un alt spion sovietic. Anul 1937 îl găseşte la Tiraspol, unde a luat parte la marea represiune din RSSM (Republica Sovietică Socialistă Moldovenească) cunoscută sub denumirea de “Operaţiunea română” când au fost asasinaţi 5439 de români din Transnistria pentru spionaj în favoarea României, fapte care după câţi-va ani s-au dovedit a fi inventate.

În 1940 este trimis din nou în România sub comanda lui Ivan Didenko (alias Ion Vidraşcu) fostul agent în reţeaua Maiski. Folosindu-se de o potrivire de nume se aşează în satul Principesa Ileana (acum Pătlăgeanca) în casa unui localnic fără rude cunoscute care decedase şi cu acte contrafăcute dovedind că ar fi singurul urmaş. Fiind posesorul unei legitimatii (false) care atesta că este inapt militar avea libertate de mişcare, deţinea o barcă cu vâsle şi una cu motor şi se ocupa cu pescuitul individual, vânzând peştele prins la Tulcea, unde din când în când era contactat de către rezidentul reţelei.    

 După sabotajul reuşit asupra navelor de pasageri NFR Mihai Viteazul şi SRD Ismail, se hotărâse să atace micul şi vechiul vapor Sfântul Andrei de 350 TRB, care făcea curse tri-săptămânale de la Vâlcov la Tulcea şi retur. De fapt acesta aparţinea unui proprietar de cherhana care transporta butoaiele cu peştele pescuit şi preparat de el. SRD* închiriase doar dreptul de a transporta pasagerii săi, deoarece cursa regulată rămasă în funcţiune era foarte aglomerată, iar după scufundarea vasului Ismail, mulţi pasageri rămâneau în port.

Se gândea că doar ghinionul a făcut ca sabotajul să nu reuşească. Rucsacul tixit cu explozibil reuşise să-l aşeze într-o nişă bine ascunsă de lângă maşină. Cu totul din întâmplare, fochistul descoperise bagajul care nu avea ce căuta acolo. Auzise că  fochistul avea obiceiul să tragă la măsea, iar exact lângă nişă ascundea sticla cu rachiu.

Acum îşi petrecea timpul cu pescuitul dar şi cu spionatul mişcării navelor, iar în fiecare Marţi şi Joi mergea la Tulcea unde vindea peştele prins, iar din când în când unul din clienţi, o dată cu banii îi înmâna şi un bileţel ce cuprindea ordine de îndeplinit. Rapoartele le expedia prin intermediul porumbeilor, despre care habar n-avea unde se duc. Din când în când, la Tulcea era interpelat de un negustor de păsări dacă nu vrea să cumpere porumbei. Cu totul întâmplător, erau aceiaşi porumbei călători care plecaseră rând pe rând din hulubăria sa.

Într-o sâmbătă dis de dimineaţă Gicu, fiului comandantului poliţiei şi Cornel fiul vameşului şef, ambii cercetaşi de frunte, colegi de clasă la liceu şi prieteni, s-au îmbarcat în lotca lui moş Vanea, au trecut Dunărea şi au debarcat în localitatea vecină Tulcei, satul Regele Carol I (azi Tudor Vladimirescu), chiar în faţa singurei bodegi şi băcănii cu de toate. Conform obiceiului, Gicu a plătit crâşmarului patru ţoiuri cu rachiu şi o strachină plină ochi cu chilcă sărată şi castraveţi muraţi, iar mos Vanea cu ele în faţă s-a aşezat sub umbrar la o masă cu cunoscuţi de ai lui, urmând să stea la taclale pînă la întoarcerea celor doi.

Prietenii echipaţi “de expediţie” au luat-o pe mal în amonte printre sălcii şi stufărişuri, căutând ceva de vânat. Ambii erau dotaţi cu câte o puşcă cu alice mici, bune numai de “recoltat” câte un iepure sau ceva păsăret. Au reuşit să bage în tolbă câţi-va sitari şi guguştiuci, când ca din senin s-a iscat o vântoasă care a început să îndoaie sălciile şi stufărişul şi a început să plouă cu picături mari. Fiind bine echipaţi ca nişte cercetaşi ce erau, au întins o foaie de cort, s-au vârât sub ea şi au început să înfulece sandvişurile aduse de acasă. La un moment dat, Gicu a auzit un fâlfâit de aripi în copacul din apropiere. A scos capul de sub foaia de cort şi a văzut un porumbel care tocmai se aşezase pe o creangă, adăpostindu-se de ploaie. Fără să stea pe gânduri a ridicat puşca, a luat în cătare porumbelul şi l-a doborât. L-a apucat de o aripă şi l-a aruncat în tolbă, fără să-l privească mai atent. Dacă s-ar fi priceput la porumbei ar fi putut vedea că cel împuşcat era unul voiajor şi nu unul sălbăticit cum se găseau peste tot prin Deltă, alături de guguştiuci.

 În apropierea amiezii, ploaia se oprise şi prietenii cu tolbele cât de cât garnisite cu păsăret au luat-o înapoi, s-au îmbarcat în lotca lui moş Vanea apoi fiecare a luat-o spre casa lui, cu promisiunea de a se întâlni la o nouă “expediţie” de vânătoare.

Ajuns acasă Gicu a intrat în bucătărie şi-a golit tolba pe masă în faţa servitoarei Ilonka şi i-a spus să facă ceva cu vânatul. Aceasta l-a pus în cămară şi s-a apucat să cureţe de pene păsările deabia după amiază. Pe piciorul uneia a găsit ceva înfăşurat într-un plasture, a tăiat piciorul şi l-a pus deoparte. La un moment dat stăpâna casei a intrat în bucătărie, a privit păsăretul adus de fiu şi i-a dat câteva indicaţii servitoarei. Când să iasă a zărit piciorul tăiat şi a întrebat  ce este cu el. Ilonka i-a arătat plasturele înfăşurat spunând că nu ştie ce este. Stăpâna a dezlipit încet plasturele şi a găsit o hârtiuţă subţire dar tare, pe care erau înşiruite o serie de cifre şi litere. Intrigată s-a dus la soţul ei şi i-a arătat bileţelul explicând unde-l găsise.

Acesta a făcut ochii mari, dar a înţeles pe loc despre ce este vorba. S-a dus la telefon şi peste nici o oră un domn bine îmbrăcat a venit, a ascultat povestea apoi luat bileţelul şi a plecat.

La nivel înalt se ştia că Uniunea Sovietică după eşecul suferit prin destructurarea reţelei Maiski, lansase pe teritoriul României mai bine de 20 de grupuri de agenţi de informaţii şi sabotori, chiar înainte de începerea războiului dar şi pe tot parcursul anului 1941 şi începutul lui 1942. Cele mai multe grupuri au fost descoperite, agenţii arestaţi şi făcuţi inofensivi, dar mai existau unele care rezistaseră în timp fără să fie depistate. Un asemenea grup opera în zona Deltei Dunării şi reuşise câteva sabotaje împotriva navelor civile. Atât SSI-ul cât şi Biroul-2 al armatei, aveau pe agendă căutarea şi descoperirea lor. Supravegherea radio nu dăduse rezultate, întru-cât agenţii nu transmiteau nimic de pe teritoriul României, dar primeau mesaje cifrate transmise de un post al NKVD care se auzea extrem de puternic şi care transmitea în telegrafie modulată mesaje adresate rezidenţilor sovietici din ţările aliate Germaniei şi care era binecunoscut de SSI şi B-2. După capturarea maşinii de cifrat sovietice, mesajele au putut fi descifrate, dar fără prea mult folos, deoarece nu se făcea referire directă la nume şi locaţii. Şefii rezidenţelor rămase în funcţiune sau împuterniciţii acestora treceau Dunărea pe furiş în Bulgaria unde prin intermediul unei staţii radio clandestine operate de partizanii comunişti puteau transmite mesaje în caz de urgenţă. La cererea României dar şi a Germaniei, serviciul de informaţii bulgar se făcea că îl caută, dar fără să-l fi găsit vreo-dată.

Rezultatul cercetărilor făcute de ofiţerii Vulturului şi bileţelul cifrat găsit, a permis descoperirea şi destructurarea reţelei din Deltă.

Într-o zi, de pe pasagerul sosit de la Brăila acostat la pontonul NFR* din localitatea Principesa Ileana, sprijinit într-un baston a coborât locotenentul Puiu S., rănit pe front şi venit să-şi viziteze bunicii paterni, locuitori ai satului. Cărând după el un geamatan destul de voluminos, a ajuns la casa bunicilor. Desigur bătrânii s-au bucurat să-şi vadă nepotul care nu-i mai vizitase de loc, după începerea războiului. A fost aşezat la masă la locul de cinste şi a fost ospătat cu ce-i plăcea lui mai mult, un borş de peşte cu ardei iute şi salată de vinete garnisită cu brânză de burduf şi roşii, aşa cum numai bunica lui ştia să facă. Vestea sosirii s-a împrăştiat  repede în tot satul şi imediat au început să apară localnici dornici de noutăţi. Locotenentul nostru a umblat în gemantan, a scos câteva sticle cu vodcă, fiind imediat aplaudat de musafiri. A fost pus să povestescă fapte de pe front, dar a şi ascultat poveştile localnicilor, unele destul de interesante din punctul lui de vedere.

A doua zi, a plecat la plimbare prin sat, căutând să viziteze foştii prieteni de joacă din copilărie. A găsit prea puţini, cei mai mulţi fiind pe front, iar alţii angajaţi pe navele fluviale. Având un aparat de fotografiat, a început să se pozeze cu toţi cunoscuţii întâlniţi  pe singura uliţă a satului sau pe la porţile caselor. Serile şi le petrecea fie acasă la bunici fie pe la câte-un prieten.

După vre-o patru zile a anunţat că permisia se apropie de sfârşit, aşa că şi-a invitat prietenii şi în ultima seară a desfăcut sticlele cu vodcă, rămase.

În ziua următoare si-a luat ramas bun de la bunici şi s-a îmbarcat pe vaporul NFR. A debarcat la Galaţi unde a avut o întrevedere cu şefi de la Biroul-2, apoi s-a urcat în tren şi a plecat la Bucureşti. În Gara de Nord a coborât din tren fără baston, fără să mai şchiopăteze apoi s-a urcat într-o maşină care-l aştepta.

Ponton – satul Principesa Ileana.

În zilele următoare, “pescarul” Victor Ploşniţă a fost urmărit de cum a pus piciorul pe debarcader şi până în piaţa tulceană, unde  vre-o trei negustori ambulanţi îşi strigau marfa în gura mare plimbându-se dintr-o parte în alta, unul din ei încercând să-l convingă să cumpere o oglinjoară, pentru iubita lui. A apărut şi păsărarul care i-a livrat câţi-va porumbei, iar după ieşirea din piaţă acesta a fost urmărit discret până a intrat în locuinţa proprie. Un cerşetor bătrân era aşezat chiar în faţa lui Ploşniţă. Acesta l-a privit cu suspiciune, dar apoi l-a ignorat, ne-găsind nimic deosebit în purtarea lui. În apropiere apăruse o căruţă cu coviltir din care un ţăran bun de gură descărcase o movilă de pepeni galbeni şi ardei. Nimeni n-a observat obiectivul unui aparat de fotografiat care apărea printr-o găurică, de câte ori vre-un cumpărător se apropia de taraba pescarului. La amiază, Ploşniţă s-a pregătit de plecare, ultimul peşte ne-vândut l-a aruncat în poala cerşetorului şi cu colivia în mână s-a îndreptat spre port. După câteva minute, cerşetorul s-a ridicat şi el, iar înainte de ieşirea din piaţă a aruncat şi el peştele unui cerşetor adevărat, care a rămas cu gura căscată în faţa  mărinimiei “colegului”.

Urmărirea componenţilor reţelei a continuat mai multe luni. Ploşniţă întâlnea la piaţă acelaşi cerşetor şi în apropiere căruţa cu coviltir din care gălăgiosul ţăran descărca eternii pepeni. Nu lipseau nici cei trei negustori ambulanţi, care mişunau cât era piaţa de mare.

 Negustorul de păsări a fost urmărit până acasă. S-a constatat că într-adevar creştea porumbei de ornament, canari şi pui de găină şi de raţă pe care îi vindea la piaţă, dar şi faptul că în hulubărie avea o volieră  separată pentru porumbei voiajori din care vindea doar unui singur client, respectiv lui Victor Ploşniţă. Porumbeii voiajori aveau tratament separat, zilnic fiind eliberaţi pentru a face ture deasupra casei. Din când în când, păsărarul pe numele lui, Ion Vidraşcu (dovedit ulterior a fi de fapt Ivan Didenko) a fost văzut făcând vizite unui profesor ieşit la pensie de boală, pe nume Trifon Petrov. Luat şi acesta în vizor, s-a constatat că lunar făcea o călătorie la Bucureşti, unde vizita o verişoară pe nume Irina Vlasov-Kopecki, văduva unui polonez bogat, refugiată în 1939 în România, care ţinea o casă de modă şi un salon de coafură. În urma supravegherii, din lista clientelor a fost notată soţia unui secretar trei de la Legaţia Turciei, care vizita casa de modă destul de des, fără să cumpere întotdeauna câte ceva. Pe listă mai era trecut un negustor, care o aproviziona pe patroană cu nuci, alune şi migdale, aduse tocmai de la Turnu Severin.

Irina Vlasov-Kopeçki făcea din când în când călătorii în Bulgaria, susţinând că are legături de afaceri.

După ceva timp, s-a considerat că există  destule dovezi privind activitatea de spionaj şi sabotaj, s-a luat hotărârea arestării personajelor implicate.

Într-o zi, Ploşniţă după ce a vândut peştii, a luat în mână colivia cu porumbei proaspăt “cumpăraţi”, a părăsit piaţa şi s-a îndreptat spre debarcader. După plecarea navei de pasageri din Tulcea, Victor Ploşniţă a fost acostat discret de trei cetăţeni în civil şi  sub ameninţarea unui pistol înfipt în coaste, l-au silit să coboare într-o şalupă şi a fost dus la Galaţi.

După lăsarea întunericului, “păsărarul” Ion Vidraşcu a fost chemat la poartă de un cumpărător şi s-a trezit în faţa unui pistol aţintit asupra lui. A fost arestat, iar voiajorii “delicvenţi” au fost puşi într-o colivie şi au urmat stăpânul.

Trofin Petrov, care-şi petrecea o parte din timp la un restaurant central, unde trăgea cu urechea la discuţiile marinarilor militari, iar când avea ocazia cu o mutră prietenoasă le făcea cinste cu câte un păhărel trăgându-i de limbă, s-a întors acasă aproape de lăsarea întunericului. Ca de obicei, după ce a intrat în curte, a scos un pacheţel din buzunar şi i-a dat câteva oase câinelui din vecini. În urma acestui tratament, câinele considerând că şi curtea lui Petrov îi aparţine, avea obiceiul să latre ori de câte ori cineva se apropia de poartă. Apoi a intrat în casă şi după cină, a pornit aparatul de radio, la fixat pe lungimea de undă a postului de radio Moscova, a ascultat cu atenţie programul “De la Moscova pentru eroicii noştri soldaţi” în cadrul căruia erau transmise mesajele familiilor adresate celor de pe front. L-a intersesat un singur mesaj: Galina transmite sănătate iubitului ei soţ şi îi  mulţumeşte pentru scrisoare. Imediat a schimbat lungimera de undă şi a aşteptat mesajul transmis în telegrafie modulată. L-a scris pe o bucăţică de hârtie, apoi cu ajutorul unei cărţi l-a descifrat. A zâmbit mulţumit, apoi a ars bileţelul şi a ascuns cartea printre celelalte din raftul plin. Primise felicitări din partea Centralei şi fusese anunţat că a fost înălţat la gradul de подполковник (podpolkovnik - locotenent-colonel). S-a dus la bufetul din bucătărie de unde a scos o sticlă cu coniac, s-a cinstit cu câteva păhărele, apoi s-a culcat liniştit. Dupa o oră şi ceva de somn, a fost trezit de lătrăturile furioase ale câinelui. A dat uşor la o parte perdeaua de la fereastră şi a reuşit să vadă câteva umbre care se mişcau în faţa casei lui. Fără să stea mult pe gânduri, s-a aruncat într-o pereche de pantaloni, a luat un rucksac pregătit din vreme  şi a ieşit pe uşa din spatele casei, care dădea sub un umbrar de viţă de vie. A ridicat pragul, de sub acesta a scos o armă automată MP40 şi câteva încărcătoare, apoi s-a strecurta pe furiş prin grădină, a ieşit la malul Dunării, unde într-un intrând plin de tufişuri şi copaci avea scunsă o mică barcă cu motor. A împins-o pe apă, a sărit în ea şi a început să lopăteze uşor, fără să facă zgomot. Dupa ce a parcurs câteva zeci de metri fiind linişte in jur, a fost convins că nu este urmărit şi a tras de sfoara motorului. Nu au trecut decât câteva secunde şi lumina orbitoare a unui reflector l-a încadrat. Dintr-un reflex, a ridicat de pe banchetă automatul şi a tras o rafală spre reflector făcând-ul ţăndări. Acesta a fost ultimul gest al proaspătului locoternent-colonel Petrov. Din dreapta lui, s-a aprins un alt reflector şi o rafală de mitralieră l-a tăiat pur şi simplu în două. Aşa a sfârşit şeful reţelei sovietice de spionaj, Дунай (Dunărea).

La Bucureşti patroana Irina Vlasov-Kopeçki a fost arestată tocmai în momentul în care  primea un plic gros din partea soţiei secretarului de la Legaţia Turciei. Plic în care s-a găsit o mare sumă de bani. După două zile a fost destructurată şi reţeaua  Красный молот (Ciocanul roşu), de la Turnu Severin, care avea ca obiectiv sabotarea transporturilor navale în zona Cazanelor.

Secretarul turc împreună cu soţia au fost expulzaţi  pe loc. La Ankara au fost aşteptaţi de Serviciul Turc de Contraspionaj. Ce s-a mai întâmplat cu ei, nu se ştie.

Procesul care a durat câteva luni, a dus la condamnarea membrilor reţelei. Lungimea procesului, se explică prin faptul ca România acelor vremuri era totuşi un stat de drept. Şi spionii aveau dreptul la apărare.

Ion Vidraşcu, pe numele său adevărat Ivan Didenko - căpitan în NKVD, a fost condamnat la închisoare pe viaţă. A fost eliberat în Noiembrie 1944 la ordin sovietic. Din 1945 până în 1946 îl găsim director al Serviciului Special de Informaţii, apoi a îndeplinit mai multe funcţii politice în Comitetul Central al PMR iar în anul 1953 era Ministrul Gospodăriilor Agricole de Stat. După ceva timp a fost rechemat în URSS.

Victor Ploşniţă a fost condamnat la moarte pentru acte de sabotaj dovedite. Din motive politice în luna Iunie 1944 (apropierea frontului de graniţele României) pedeapsa i-a fost comutată în închisoare pe viaţă. La începutul anului 1946 a fost eliberat la ordin sovietic, dar probabil pentru-că fusese prea guraliv la proces, nu a primit nici-o funcţie importantă, fiind trimis într-o localitate din Transilvania ca salariat de rând la poştă, unde se ocupa cu deschiderea şi citirea corespondenţei.

Irina Vlasov-Kopeçki dovedită ca trezorier al reţelelor de spionaj sovietice din România, a fost condamnată la 10 ani de închisoare. În 1946 era director de departament la Ministerul Comerţului Interior.

Locotenent-colonelul Trofin Petrov, a primit Post Mortem, titlul de Erou al Uniunii Sovietice.

12 August 2020.

Va urma.