Capitolul XXXV
Concediu prelungit
Iarna anului 1942/43, a fost
dificilă pentru navigaţie. Aproape zilnic se iscau furtuni puternice, navele
mai mici rămânînd zile în şir la adăpost în porturi. Vulturul a avut mai multe
misiuni de patrulare, echipajul suferind serios din cauza vremii nefavorabile.
Furtuni de forţa 9-10 erau ceva obişnuit. Într-una din misiunile efectuate în
sud-estul Mării Negre, au fost atacaţi de o formaţie de avioane de
bombardament. Au scăpat cu uşurinţă de bombe, dar aproape imediat au apărut
trei avioane de vânătoare LaGG-3 care i-au atacat în picaj cu tunurile şi
mitralierele. Au reuşit să doboare un avion, avariind altul, dar au avut şi ei
de suferit. Puntea a fost găurită de gloanţe în mai multe locuri, barca de
salvare a fost făcută ciur având şi câţi-va răniţi printre care şi “marinarul” Lupu
care s-a ales cu o ureche zdrenţuită. A urmat apoi un eveniment destul de
ciudat. În timpul unei patrulări, un hidroavion Heinkel HE-114 aparţinând escadrilei
germane de la Mangalia, i-a urmărit timp de câteva ore.
- Comanda aici observatorul.
- Spune.
- Hidroavion tip Heinkel HE-114,
la 4000m în pupa noastră.
- Când l-ai depistat?
- Acum două minute. L-a prins o
rază de soare străbătuta printre nori şi am văzut scânteierea.
- Confirm.
- Blăjane cheamă hidro-observarea
şi vezi ce este cu individul.
- Nu răspunde nimeni, suntem prea
departe.
- Cere-i să se identifice.
Telegrafistul semnalizator
trimise prin proiector cererea de identificare.
- Nici-un răspuns.
- Staţi cu ochii pe el.
A mai trecut o jumătate de oră şi
neamţul era tot în coada lor.
- Ne urmăreşte în continuare fără
să se identifice? I-a să-i dăm puţin de
gândit.
- Artileristule, ia în colimator
hidroavionul şi trage câteva proiectile cu cele două tunuri Vickers la 4000m.
Pe lângă el, doar să-l speriem.
- Am înţeles.
Hidroavion Heinkel HE-114.
(Notă: Hidroavionul bi-loc HE-114
destinat pentru observaţie-recunoaştere, era dotat cu un motor cu 12 cilindri
în V de 830 CP. Viteza de croazieră 230 Km/h la altitudinea de 4000m. Plafon
maxim 4900m, autonomie 880 Km. Armament 2 mitraliere de 7,92mm, una în ax şi
una pe fuselaj. Au fost produse 98 buc din care România a cumpărat 6 buc. în
anul 1939 şi alte 16 (23 după unele surse) în anul 1943. Ca performanţe era net inferior celor italiene).
Cele două tunuri bubuiră, iar în
stânga şi dreapta hidroavionului au apărut câţi-va norişori cenuşii de fum de
la exploziile proiectilelor. Aparatul viră scurt şi o luă la goană spre Vest.
- Nu i-a convenit spuse Blăjan.
I-am făcut câteva poze frumoase, să n-avem vorbe.
- Ciudată atitudinea piloţilor. Puteam
să-i doborâm foarte uşor. Puiule trimite o radio gramă la CSF şi expune
situaţia.
- Am înţeles.
- Comanda aici Cabina Radio.
- Recepţie.
- Radiogramă de la CSF. Să raportăm
incidentul telefonic, după întoarcerea la bază.
- Confirm.
S-au întors la bază, intrând
destul de greu din cauza sloiurilor de gheaţă destul de groase.
Braţul Dunării era curăţat de un
spărgător de gheaţă, altul decat în iarna precedentă. Era o navă austriacă,
comandată de un neamţ înalt şi uscat ca o scândură, care mirosea mereu a
schnaps dres cu ienupăr, din care se pare că avea o rezervă de nesecat. Cobora
destul de rar la uscat. O singură dată s-a prezentat la Vasile exprimându-şi
dorinţa ca echipajul să fie servit mai des cu mâncăruri cu varză acră declarând că are multe vitamine care
previn scorbutul. Bucătarul şef auzind cererea neamţului a exclamat:
- În sfârşit o să scăpăm de varza
asta... avem două tone pusă la murat. Ai noştri s-au săturat de ea.
Drept este că la masa de amiază
una două, toată lumea era servită lângă felul doi cu salată de varză murată
stropită cu ulei, de care erau sătui toţi.
Căpitanul B. a fost primul care
le-a vorbit despre dezastrul de la Stalingrad. Interceptase mai multe
radiograme schimbate între navele sovietice de pe Volga. Ceva mai târziu, la
Galaţi aveau să afle amănunte. Au întâlnit un pilot de la o escadrilă de transport
care operase în zonă şi apucase să decoleze chiar în momentul în care generalul
Friederich Paulus proaspăt avansat de Hitler la gradul de feldmareşal, se preda
sovieticilor. Din păcate şi zeci de mii de soldaţi români aveau să moară sau sa fie luaţi prizonieri. Escadrilele
româneşti printre care şi avioane sanitare ale Escadrilei Albe* care operau în
zonă au reuşit să salveze doar câteva sute.
(Notă: Escadrila Albă* (nume oficial
Escadrila Sanitară) înfiinţată la 25 Iunie 1940 la iniţiativa prinţesei Marina
Ştirbei. Avea în dotare 28 de avioane RWD-13 şi 13S şi câteva de alte tipuri.
Majoritatea erau pilotate de aviatoare femei cu pregătire sanitară. Au fost
salvaţi de pe front peste 9000 de răniţi şi bolnavi. Desfiinţată la 25 August
1944. Majoritatea aviatoarelor au fost apoi arestate de sovietici. Avionul
monoplan, monomotor RWD-13 si 13S de producţie poloneză, motor cu 4 cilindri
în linie de 130 CP, viteza de croazieră 180
Km/h, plafon maxim 4200m, autonomie 900 Km, capacitate 1 pilot, 1 medic, 1
targă pentru rănit. Ultimul zbor al unui avion RWD a fost în anul 1999 în Brazilia!).
În luma Martie au fost chemaţi la
Galaţi unde întreg echipajul a fost decorat. Ofiţerii au primit “Ordinul Virtutea
Maritimă” iar subofiţerii şi soldaţii “Medalia Virtutea Maritimă”. Apoi Contra-Amiralul le-a comunicat că NMS
Vulturul va intra în revizie şi eventuale reparaţii pentru următoarele trei săptămâni
iar întreg echipajul va pleca în permisie.
Au dus Vulturul la şantier,
au înmânat foile de drum echipajului care s-a împrăştiat în cele patru zări.
Singur mecanicul şef Pereanu a refuzat să plece, spunând că nu lasă maşinile pe
mâna oricui. Şi o dată pe săptămână are timp să meargă acasă la familie, care
locuia în apropiere. Apoi Vasile şi Blăjan
s-au trezit singuri pe cheu, întrebându-se ce vor face. Blăjan avea familia în
zona ocupată de unguri, ofiţerii având interdicţie de a trece linia de graniţă,
iar Vasile nu avea unde se duce. S-au hotarât să ia masa la Mustafa, care i-a îndemnat
să plece din oraş, să ia „aer curat”. Până la urmă au stabilit să meargă la
Bucureşti, unde vor avea ocazia să vadă un teatru, o revistă, un concert, etc.
Ajungând în capitală s-au prezentat la hotelul Cercului Militar, dar când au văzut
condiţiile, au strâmbat din nas şi au plecat să caute un hotel mai acătării. Din
nenorocire majoritatea hotelurilor erau ocupate de ofiţeri nemţi, aşa că au
pierdut ore bune la telefon. În cele din urmă au primit o ofertă la Hotel
Splendid. S-au prezentat acolo unde li s-a oferit un apartament, singurul spaţiu
ne-ocupat la acea oră. Desigur preţul era pe masură, dar cei doi având
buzunarele pline n-au ezitat nici-o clipă.
Nu vom abuza de timpul
cititorului relatând toate aventurile bucureştene aler celor doi. Locuri de
distracţie se găseau din belşug şi în acele timpuri. Ne vom mărgini să povestim
o întâmplare care le-a dat de gândit.
Bucureşti -
Calea Victoriei ~ 1930
Într-o Duminică dimineaţă
după o cafea şi un coniac la Fialkowsky se plimbau pe Calea Victoriei când
Blăjan îl atenţionă pe Vasile:
- Cred ca suntem urmăriţi.
În spatele nostru la vre-o 20 de metri, individul cu pălărie şi costum
gri-petrol.
S-au oprit în faţa unei vitrine pline cu pantofi şi
Vasile l-a zărit pe individ care se oprise şi el în faţa altei vitrine. Un
individ blonziu, înalt, cu ochelari de soare pe nas. S-au mai plimbat ceva
timp, au dat colţul pe Lipscani şi au intrat într-o mică berărie, prin geamul vitrinei
l-au zărit pe individ care sprijinit de un stâlp de felinar se prefăcea că citeşte
un ziar. Berăria “La Grecu” (cu toate că patronul era un oltean din Craiova…)
ocupa o încăpere lungă şi îngustă mobilată cu mese înalte în jurul cărora muşterii
grăbiţi comandau cârnaţi şi bere. De peste tot se auzeau comenzile: Băiete doi
cârnaţi şi doi ţapi. Berăria era renumită pentru calitatea cârnaţilor fierţi în
moare de varză.
Cum nu se osteniseră să-şi cumpere costume civile,
amândoi erau în uniformă. Cu toate acestea nu erau băgaţi în seamă de nimeni,
capitala fiind plină de militari de toate gradele.
- Trebuie să aflăm ce vrea individul. Mai încolo pe
Lipscani, ştiu un loc de ambuscadă… spuse Blăjan.
- Ce ai de gând să
faci? întrebă Vasile.
- O să-i dau una uşurică la moacă, îl buzunărim să
vedem ce hram poartă şi o luăm din loc. Într-un sfert de oră o să se trezească
cam mahmur, cu ceva dureri de cap, dar în stare bună… Uite colo la douăzeci de
metri în faţă, este un gang întunecos, când ajungem în dreptul lui, o zbughim
înăuntru şi-l aşteptăm imediat după intrare. Dacă ne urmează, al nostru-i.
Zis şi făcut. Gangul avea o poartă larg deschisă,
după care cei doi s-au pitit şi la câteva secunde urmăritorul a apărut în faţa
intrării. A ezitat doar o clipă, după care s-a repezit înăuntru. N-a apucat să
facă doi paşi, Blăjan i-a aplicat o lovitură cu patul pistolului, l-a prins în
braţe şi la târât câţi-va metri în interior. Urgent l-a căutat prin buzunarele
hainei şi a găsit un portofel în care erau vre-o zece lei şi o legitimaţie eliberată
de Legaţia Germană, pe numele Otto Stieglitz, Oberscharfürer SD.
- Ia uite… ce drac` vrea neamţu`
de la noi?
- Ciudat, spuse Vasile. Hai să
plecăm.
Au ieşit cu calm din gang dând
colţul pe Calea Victoriei. S-au urcat într-un taxi şi s-au întors la hotel. După
ce s-a gândit puţin, Vasile a spus:
- N-avem încotro, trebuie să
raportăm situaţia. Să mergem la St.M.
Au luat un alt taxi şi au debarcat
la St.M. al Marinei, unde l-au căutat pe bine-cunoscutul căpitan de la
Biroul-2. Acesta i-a ascultat, apoi le-a
spus:
- Rămâneţi puţin, să iau legătura
cu şefu`. După câteva minute s-a întors însoţit de comandantul Biroului-2. I-a
ascultat şi acesta fără să dea semne de mirare, apoi le-a spus:
- Ar fi fost mai bine să veniţi
la noi înainte de al altoi pe agent, dar poate că e bine şi aşa. În fond
n-aveaţi de unde să ştiţi dece vă urmăreşte individul. Putea fi un hoţ… Desigur că nu vor reclama nimic. Faptul ca
l-aţi depistat pe agent, este o notă proastă pentru SD. În altă ordine de idei,
cred că ştiţi că MRR nu acţionează de capul ei, trebuie să colaborăm strâns cu
Kriegsmarine. De ceva timp se fac presiuni ca grupul vostru care acţionează
numai la ordin al St.M., să intre oarecumva şi sub comandă germană. Până acum
n-au reuşit şi sper ca aşa să rămână. Dar nu le convine de loc situaţia,
cunoscând succesele voastre. Cred că şi urmărirea voastră de acel hidroavion
face parte din planul lor. Mergeţi şi vă vedeţi în continuare de concediu iar
dacă mai apare vre-o problermă daţi-ne de ştire.
A mai trecut o
săptămână şi când voiau să se întoarcă la Galaţi, au fost convocaţi la şeful
St.Major al Marinei, Vice-amiralul Macellariu.
Acesta i-a
primit în biroul său spunându-le:
- Băieţi, mă
bucur să vă cunosc personal, că despre isprăvile voastre aud mereu… Vă felicit
pentru îndeplinirea cu succes a tuturor misiunilor iar acum vreau să vă
încredinţez una nouă. Veţi face parte din delegaţia St.M. care se va deplasa în
Germania, pentru a studia posibilitatea de a ne dota cu câteva vedete rapide
S-100 proaspăt intrate în producţie. Mâine dimineaţă la ora 8 să fiţi prezenţi la aeroportul Băneasa de
unde veţi pleca cu un avion. Aghiotantul meu vă va înmâna ordinele de drum şi
tot ce este necesar deplasării. Şeful delegaţiei este Comandorul P.
Vasile şi Blăjan au rămas cu gura căscată
uitându-se uimiţi la Vice-amiral.
- Dar… ştiţi…
noi trebuia să ne întoarcem chiar mâine la Galaţi…
- Nici-o grijă,
Comandamentul vostru a fost anunţat.
Ajunşi la
hotel, au întors pe toate părţile misiunea încredinţată, fără să găsească o
explicaţie.
- Erau destui
hârţogari la St.M. sau în minister care de-abia aşteptau să se plimbe prin
Germania. Şi ei tocmai pe noi ne-au găsit? Ceva este ciudat, comenta Blăjan.
- Da… Nu prea
înţeleg nici eu, dar n-avem ce face. Ordinul este ordin. Hai să telefonăm la
Galaţi să aflăm ce este nou pe acolo.
Au obţinut legătura
cu mare greutate, dar fără să afle nimic important, atât Contra-Amiralul cât şi
Comandorul n-au fost de găsit. Nici de
la Tanti n-au aflat nimic, doar au fost asiguraţi că totul o să fie bine, să
nu-şi facă griji.
- A nabii
misiune, exclamă Blăjan. Hai să mergem la masă.
Dimineaţa s-au
prezentat la aeroport unde împreună cu restul delegaţiei s-au urcat într-un
avion al Companiei LARES, un elegant Lockheed Super Electra.
(Notă: Avionul bimotor pentru transport
pasageri Lockheed L-14 Super Electra, era echipat cu două motoare cu 9 cilindri
de 900 CP fiecare, viteza de croazieră 346 Km/h la un plafon maxim de 7.500m,
autonomie 1370 Km, echipaj-2, pasageri-14 în condiţii de lux. În anul 1940
compania română LARES deţinea 6 buc. În total compania avea o flotă de 58 de
avioane de diferite tipuri. Pe timpul războiului un număr ne-precizat au fost
puse la dispoziţia armatei.)
În avion mai erau trei ofiţeri
germani şi patru civili. Au făcut escală la Viena unde doi civili au coborât
iar după re-alimentare au decolat spre Berlin drumul fiind mai lung, ocolind pe
deasupra München-ului deoarece
spaţiul aerian al Cehoslovaciei era închis. Au coborât din avion într-un Berlin
noros, întunecat şi ne-primitor. Cu toate că erau aşteptaţi de un ofiţer
superior al Kriegsmarine înafară de consulul român, controlul paşapoartelor a
fost făcut cât se poate de minuţios. Apoi au fost urcaţi în două maşini negre
care i-au transportat la Legaţie. Aici ambasadorul le-a făcut câteva
recomandări privind comportarea pe teritoriul “Marelui Reich” din care au
înţeles că trebuie să-şi ţină gura, să nu critice nimic, pentru ei totul va fi
“schön”, “wunderbar” şi “unglaublich”. Pe timpul discursului comandorul P., privea
plictisit pe fereastră, iar la un moment dat şi-a aprins pipa scoţând nori de
fum, spre nemulţumirea ambasadorului care n-a avut curajul să protesteze. Apoi
au fost daţi pe mâna ataşatului naval care în drum spre un hotel situat pe o
străduţă din apropiere i-a avertizat despre existenţa unor microfoane montate
în camere. Dupa ce i-a instalat, ataşatul naval le-a înmânat câte o cartelă de
alimente care trebuia prezentată chelnerului dacă aveau poftă să intre în vre-un local din afara
hotelului.
Înainte de a urca în camerele
lor, Comandorul P., le-a spus:
- Azi faceţi ce doriţi, vă
plimbaţi sau vă odihniţi, după dorinţă. Seara vom lua masa la restaurantul
hotelului la ora 20 fix. Mâine dimineaţă ghidaţi de un funcţionar de la Ministerul
Propagandei vom vizita Berlinul, iar poimâine vom pleca la un şantier naval
unde se produc vedetele.
Cum Comandorul nu pomenise nimic
de masa de amiază chiar târzie fiind, amândoi s-au mulţumit cu câţi-va biscuiţi
de la Herdan cumpăraţi la Băneasa chiar înainte de plecare, apoi s-au pregătit
pentru o plimbare. În holul hotelului au dat peste un căpitan din serviciul
tehnic, care răsfoia câteva ziare nemţeşti şi care-i întrebă unde merg.
- Să luăm puţin aer.
- Pot să vin cu voi? Mă cam
plictisesc.
- Vino, spuse Vasile. Ai mai fost
la Berlin?
- Da, de vre-o câteva ori. Prima
dată înainte de război când mai aveai ce vedea, dar acum e plictiseală curată.
La restaurante se cer cartele, muzeele sunt închise, doar câte un film la
cinematograf unde mai bine de jumătate de oră îţi bagă în ochi un jurnal de
actualităţi unde este lăudată victorioasa armată germană.
S-au plimbat mai bine de o oră şi
au observat că oamenii mergeau grăbiţi, cei mai mulţi prost îmbrăcaţi. cu
priviri triste chiar temătoare. Peste tot patrulau jandarmi şi foarte des
treceau maşini negre ale Gestapo-ului. La întoarcerea la hotel, au văzut că se
deschisese barul. Până la cină mai având o oră, au intrat toţi trei. Pe rafturi
erau doar câteva sticle cu băuturi germane şi un robinet pentru bere. Căpitanul
care vorbea bine germana spuse:
- Să luăm câte-un păhărel cu
rachiu, e singurul ne-amestecat cu ierburi. Şi oricum pe cartelele noastre nu
primim mai mult. Berea e la liber, dar nu vă sfătuiesc…
- Totul este pe cartelă? întrebă
Blăjan.
- Aproape tot. Există doar câteva restaurante unde poţi
plăti cu mărci, dar preţurile sunt excesive. Azi nu mai avem timp, dar mâine dăm
o fugă la Legaţie să cumpărăm de acolo câteva sticle cu coniac de-al nostru.
- Frumoasă ţară… remarcă Blăjan.
În fine veni şi ora cinei,
restaurantul fiind destul de plin cu clienţii hotelului.
- Ce comandăm? întrebă Vasile.
- Ha, ha, să comandăm? râse
căpitanul. Au doar un singur fel de mâncare. O să vedem ce ne dau în seara
asta.
Într-adevăr, peste câteva minute
doi chelneri le-au adus câte o farfurie pe care se afla un cârnat prăjit, un
morman de varză călită şi un cartof fiert în loc de pâine, apoi unul din ei s-a
întors aducând trei halbe cu bere.
- Măi să fie… la noi la popotă
dacă ne dădea aşa ceva îl împuşcam pe bucătar…
- Apropo, de la ce unitate sunteţi,
n-am mai văzut pe nimeni cu ecuson pe mânecă.
- De la Grupul Independent de
cercetare de la Sf. Gheorghe, îl lămuri Vasile.
- Aaa… am auzit de voi. Aveţi
nava aia frumoasă. Se spune că n-aveţi şef local, primiţi ordine direct de la
Comandantul Marinei.
- Ei, avem şi noi comandanţi,
spuse Vasile şi schimbă vorba. Nu voia să discute aşa ceva într-un loc străin.
A doua zi dimineaţa la ora 8,
erau din nou în restaurant. Mesenii cam aceiaşi. Meniul, două felii de pâine
neagră cam aspră, un boţ de margarină, cam tot atâta marmeladă, (un amestec de 50%
fructe şi restul morcovi şi sfeclă) şi o cană mare cu cafea ersatz (înlocuitor
de…). Şi în România se fabrica
surogat de cafea la firma Franck, dar era făcut numai din cicoare, ambalat
frumos într-o cutie metalică. La baza GICA, soldaţii primeau din când în când
la masa de dimineaţă câte o cană cu cafea Franck de cele mai multe ori
amestecată cu lapte. Ersatz-ul nemţesc era un amestec de cca 35% cicoare cu 65%
pâine neagră prăjită şi măcinată.
Surogat de cafea de la fabrica Franck.
Sorbind din cana cu ersatz, pe
Vasile îl apucă râsul.
- Dece râzi? întrebă Blăjan.
- Dacă ne-ar vedea Mustafa…
- Ha, ha… ar pica jos de uimire…
- Sau să-i cerem seara cârnaţi cu
varză…
- Ptiuu… ne-ar da pe uşă afară…
Fix la ora nouă, un individ înalt
şi gras cu o mustață à la Hitler,
îmbrăcat în uniforma partidului, i-a urcat într-un microbuz şi apoi timp de două
ore i-a plimbat prin Berlin, lăudând succesele economice şi militare ale celui
de al III-lea Reich condus cu atâta înţelepciune de Hitler (Heil!). Plimbarea s-a
terminat la sediul central al NSDAP unde le-a fost prezentat un fel de muzeu al
hitlerismului, atracţia centrală fiind manuscrisul lui Hitler - Mein Kampf, aşezat
pe un postament îmbrăcat în catifea roşie
sub o cupolă de cristal.
A doua zi dimineaţă au fost duşi la aeroport unde au fost îmbarcaţi într-un
avion trimotor Fokker destul de vechi, confiscat de la olandezi şi după un zbor
de aproape două ore, au aterizat la Bremen unde i-a întâmpinat mai vechea
noastră cunoştinţă Fregattenkapitän Kurt Landau, care fireşte nu l-a recunoscut pe Vasile, la momentul
vizitei la Galaţi acesta fiind un anonim locotenent. Au fost îmbarcaţi în trei
maşini negre şi transportaţi la sediul firmei Lürssen, aflat în mica localitate Lemwerder
situată la 17 Km de Bremen, unde pe malul râului Wesser se găsea şantierul
naval.
Au fost primiţi chiar de patroana
firmei, Frieda Lürssen care i-a invitat într-un birou somptuos unde au fost serviţi cu câte
o cafea veritabilă şi coniac 5 stele făcut unde credeţi? La firma Zarea Bucureşti. După ce le-a fost
prezentat atelierul pentru proiectarea navelor, a urmat vizitarea şantierului
naval şi o ieşire pe râul Wesser cu una din vedetele S-100 proaspăt lansată la
apă.
După întoarcerea la Berlin, a urmat
o săptămână de convorbiri şi negocieri la Ministerul Economiei şi la cel al
Comerţului, destul de anevoioase şi plictisitoare după părerea celor doi eroi
ai noştri care se mulţumeau doar să asculte, discuţiile fiind purtate de ceilalţi
ofiţeri ai delegaţiei.
………………………………
Proapătul
Locotenent-Comandor Gâscă Ionel, comandantul unui mic port de la Dunăre, asezat la
biroul său de la Căpitanie, sorbea tacticos din cana cu cafea adusă fierbinte
de acasă de servitoarea Ilonka, o unguroaică din Odorhei rămasă în Sud după
anexarea Ardealului de Nord de către Ungaria. Domnul Comandant era îngândurat.
Aseară avusese din nou o discuţie cu soţia dumnealui. El personal era mulţumit
de postul pe care-l ocupa, fiind salutat până la pământ de locuitori, avea
relaţii cu protipendada târgului, banii chiar dacă nu mai curgeau ca înainte de
război, erau destui şi apoi era liniştit şi n-avea bătăi de cap. Iar acum
nevasta, zor nevoie să facă ceva sa plece la Galaţi, să fie avansat în funcţie.
Ce se întâmplase? În urmă cu o săptămână, la Galaţi după convocarea trimestrială
a căpitanilor de port de pe Sectorul Dunării de Jos, avusese loc o ceremonie de
avansare în grad. A fost şi el ridicat în grad de la căpitan la locotenent-comandor.
Desigur doar pe baza vechimii, ne-având cine ştie ce realizări militare, dar
pentru el era bine aşa. Tot atunci a avut loc şi o ceremonie de acordare de
decoraţii pentru echipajul unei nave. Soţia care-l însoţea, iscoditoare din
fire a aflat multe despre isprăvile echipajului, că nava intră în reparaţie şi
că ofiţerii vor pleca în permisie. Ne-ducând lipsă de idei i-a sticlit ochii la
gândul că ar putea ajunge într-un oraş ca Galaţiul, unde credea ea că au baza
respectivii ofiţeri. A mai iscodit pe ici pe colo şi a aflat că era vorba de o
unitate specială, unde soldele sunt mai mari decat în restul marinei. Seara la
hotel i-a făcut capul calendar soţului.
- Şi ce crezi
tu, că mă pot duce la Comandament şi să spun dă-i afară pe ăia că vreau eu să
fiu şef? Nu ştii ce vorbeşti. Si apoi ce facem cu vila noastră? De-abia am
terminat-o ca lumea şi acum să plecăm?
- Ba ştiu
foarte bine ce vorbesc. Trebuie să intrăm şi noi în rândul lumii bune, să nu
mai putrezim în târgul ăla. O să vorbesc cu Mariana şi ne ajută ea. Iar vila o
vindem şi facem alta la Galaţi.
Doamna Ely Gâscă
născută Eleni Dinu, era fiica unui mic proprietar de bodegă, care în urma
participării la primul război unde dăduse dovadă de curaj în luptă, fusese
împroprietărit cu câteva hectare de pământ pe care le exploatase cu pricepere,
câştigând bani buni. Astfel că fiica lui a putut să urmeze şcoala gimnazială şi
liceul la Bucureşti, a urmat apoi un an la Facultatea de Medicină, după care a
dat cu ochii de locotenentul Gâscă şi atrasă de uniforma şi salariul lui, a lăsat
baltă facultatea şi s-a căsătorit. În liceu domnişoara Eleni Dinu legase o prietenie la
cataramă cu o colegă de clasă Mariana,
fiica unui personaj important în partidul de guvernământ, acesta ajungând în
final ministru adjunct. După căsătorie doamna Ely a avut grijă să cultive în
continuare prietenia cu Mariana care la rândul ei devenise soţia unui important
personaj. Avea grijă ca înaintea tuturor sărbătorilor dar şi cu alte prilejuri
să-i trimită numeroase cadouri. O mai aproviziona cu tot felul de vinuri
scumpe, cu vânat şi produse de pescărie. Ely fiind născută în Scorpion, ca
majoritatea femeilor din această zodie era foarte ambiţioasă, nu era nici-odată
mulţumită cu ce avea, voia tot mai mult, călcând şi pe cadavre ca să-şi atingă
scopul. Însuşire care pe lângă reuşitele efemere avea să-i aducă şi multe
necazuri.
Într-o bună
dimineaţă, madama Ely împreună cu servitoarea Ilonka încărcate cu bagaje s-a îmbarcat
într-una din şalupele portului care le-a transportat la Călăraşi. Aici într-un
garaj închiriat, familia avea un automobil Fiat de culoare roşie, decapotabil,
cumpărat la mâna a doua, dar în stare foarte bună. Îl conducea un şofer care
era şi proprietarul garajului. Cu maşina încărcată s-au îndreptat spre
Bucureşti. Trecem peste întâlnirea celor două prietene care s-a desfăşurat aşa
cum plănuise dumneaei.
La Statul
Major al Marinei, a sunat telefonul şi Contra-Amiralul Macellariu a fost
anunţat de la cabinetul Ministrului de Război, că va primi vizita unui personaj
foarte important şi a fost sfătuit să-l primească cu multă solicitudine în
vederea rezolvării unei probleme.
- Domnule
Amiral, este vorba despre o bună cunoştinţă care în acest moment este căpitan
de port. Are gradul de locotenent-comandor, cu o experienţă în marină de 15
ani. Domnul ministru şi cu mine avem rugămintea de a-l ajuta în a fi promovat
la conducerea Grupului de Cercetare de la Galaţi. Domnul Ministru propune ca
cei doi ofiţeri de la Grup despre care ştie că sunt foarte buni şi cu multă
experienţă ar fi mai de folos să fie promovaţi în funcţie la Statul Major.
Macellariu a
rămas uimit de cererea personajului. În acele vremuri avansările şi numirile în
funcţii de conducere se făceau ţinând cont de interesele marinei şi pe baza
experienţei şi priceperii ofiţerilor. Extrem de rar se recurgea la o asmenea
metodă. Contra-Amiralul care cunoştea în amănunt activitatea grupului, nu avea
nici-un motiv să-i transfere pe cei doi, care în mod sigur ar vedea aceasta ca
pe o retrogradare. Aşa că se hotărî să tragă de timp.
-
Domnule, problema nu este de loc simplă. Astfel de numiri se fac numai în urma
unui studiu atent asupra situaţiei apărute şi asupra persoanei propuse. În
consecinţă trebuie să cerem dosarul acestui ofiţer, să-l studiem şi apoi putem
vorbi de avansare în funcţie. Apoi vom supune propunerea spre aprobare d-lui
Vice-Amiral Georgescu.
Personajul
care îl ghicise pe amiral, cu un zâmbet binevoitor spuse:
- Sper că până
mâine se poate cerceta dosarul activitaţii acestui ofiţer şi se poate lua o
decizie. Atât d-l Ministru cât şi eu vă vom fi recunoscători.
Contra-Amiralul
a privit o clipă personajul apoi spuse:
- Este necesar
ca acest ofiţer să se prezinte la mine mâine dimineaţă, să stau de vorbă cu el şi
poate vom lua o decizie pozitivă în ceeace îl priveşte.
Nici nu plecă bine personajul şi sună telefonul. Era
Vice-Amiralul Georgescu.
- Salut Horia. A fost personajul pe
la tine?
- A plecat acum câteva minute.
- Ascultă, sunt presiuni politice
tocmai de la Parlament şi de la Ministerul Economiei. Vezi ce poţi face. Băieţii
unde sunt?
- În Bucureşti, mai au concediu.
- Peste câteva zile pleacă în
Germania delegaţia condusă de comandorul P. Va lua cu el şi pe cei doi băieţi. Nu
vreau să fie prin preajmă până nu găsim o soluţie acceptabilă pentru toată
lumea. Când am vorbit cu Conu-Alecu despre posibilitatea asta, a sărit în sus
de doi metri, rar l-am auzit aşa de furios. Băieţilor să nu le spui motivul. Până
se întorc, peste vre-o două-trei săptămâni vedem noi ce facem. În situaţia
actuală, Grupul ne este de mare folos. Nu-l putem lăsa pe mâna unui începător.
Tu cunoşti cel mai bine situaţia de acolo, o să aprob propunerea ta.
- Am înţeles. Pe individ l-am
convocat la mine pe mâine dimineaţă.
- Bine, să mă ţii la curent.
A doua zi Lt-Cmd Gâscă se prezentă
la biroul Amiralului. În anticameră l-a primit aghiotantul care-i spuse:
- Vă rog să luaţi loc. Pentru
moment D-l Amiral este ocupat, dar veţi fi primit imediat.
A trecut o jumătate de oră, apoi o
oră, apoi două, imediatul se prelungea şi Amiralul nu dădea nici-un semn. Alţi
ofiţeri sosiţi după el intrau unul după altul. Doar el aştepta şi Gâscă începuse să se foiască neliniştit. În sfârşit,
aproape de amiază aghiotantul se ridică şi-l pofti în birou.
Gâscă intră, pocni din călcâie şi
luă poziţia de drepţi. Amiralul aplecat peste birou studia câteva hârtii şi-l lăsă
să aştepte preţ de două-trei minute. Apoi ridică privirea părând că abia atunci
îl vede şi-l pofti să ia loc pe un scaun cu spătar înalt şi tare, aşezat în faţa
biroului. Apoi deschise un dosar şi spuse:
- Deci aşa. După terminarea şcolii cu
gradul de Aspirant aţi fost repartizat ofiţer III pe dragorul Baziaş cu baza la
Turnu-Severin, unde aţi funcţionat timp de doi ani; aţi fost avansat locotenent
şi numit ofiter II. După încă un an aţi fost transferat la Giurgiu unde aţi
primit comanda şalupei de patrulare MR31 timp de încă doi ani. Aţi absolvit
cursul scurt de comandanţi cu calificativul suficient, apoi la cerere aţi fost
transferat la Căpitania portului Ostrov, post rămas vacant după pensionarea
fostului Comandant. După încă trei ani aţi fost înaintat le gradul de căpitan,
iar acum recent aţi ajuns locotenent-comandor. În total aveţi la activ 15 ani
de marină militară din care 5 a-ţi navigat. Frumos d-le, frumos. Ce nu înţeleg
eu, este motivul pentru care doriţi să navigaţi din nou şi dece nu a-ţi acţionat
pe cale ierarhică pentru obţinerea unei comenzi pe o navă.
Pe Ionel Gâscă îl luase toate căldurile,
era când roşu când alb la faţă şi avea crampe la stomac din cauza emoţiei.
Amiralul care în sinea sa se distra
pe seama lui, nu-l încuraja de loc. Era hotărât să facă să-l treacă toate
apele.
- Deci din câte înţeleg, vreţi cu
tot dinadinsul să navigaţi din nou. Dar trebuie să fiţi foarte hotărât pentru
asta. Vreţi să navigaţi?
- Ăăă da… În mintea lui Gâscă
comanda grupului şi navigaţia începuseră să se amestece. Dorea să scape cât mai
repede de acest interogatoriu. Doar i se promisese comanda unităţii…
Amiralul care îl manevra cu dibăcie,
spuse:
- Având familie este necesar să daţi
o declaraţie pe proprie răspundere că sunteţi de acord să navigaţi. Asta era o
fantezie, dar Gâscă habar n-avea de regulamente şi aprobă grăbit din cap.
- Ştiţi şi adjunctul meu
locotenentul Hărţău doreşte să navigheze, îl cunosc de cinci ani, mă înţeleg bine
cu el, ar putea…
Când Amiralul auzi şi această
pretenţie abia reuşi să nu izbucnească şi să-l dea afară, dar îi veni o idee şi
se calmă.
- Bine. Apoi sună şi intră
aghiotantul.
- Îl duci pe d-l Lt-Cmd să dea
declaraţia pe proprie răspundere, acelaşi lucru faci şi cu locotenentul dumnealui.
Peste o oră, Gâscă însoţit de
locotenentul “lui” ieşea fericit de la St.M. cu numirea în buzunar. Dacă ar fi
citit-o mai atent, i-ar mai fi scăzut bucuria.
A doua zi, cu noaptea în cap s-au
urcat în acceleratul de Galaţi si cum s-au dat jos din tren s-au prezentat la
Comandament. Aici au fost îndrumaţi la Şeful de Stat Major, care i-a primit cu
răceală.
Gâscă a prezentat ordinul de
numire, pe care Comandorul M. l-a citit încet şi cu atenţie parcurgând-l de două
ori. În tot acest timp cei doi stăteau în picioare, ne-fiind poftiţi să ia loc.
- Deci domnilor, conform ordinului
sunteţi numiţi temporar pentru o perioadă de trei luni la GICA. Înţeleg că doriţi
în mod serios să navigaţi. Veţi avea ocazia foarte repede. Nava NMS Vulturul a
ieşit din şantier şi a fost dusă la Baza de la Sf. Gheorghe chiar ieri, sub
comanda locotenentului Tavi Bordea. Plecaţi mâine dimineaţă la ora 8 cu şalupa
de la pontonul 12, prezentaţi ordinul d-lui maior Genaru şi preluaţi comanda
navei. Liber.
Şi fără să le dea posibilitatea să
spună ceva le-a făcut semn cu mâna să părăsească biroul.
Vizibil intrigaţi şi neliniştiţi de
răceala primirii, s-au îndreptat spre hotel, unde erau aşteptaţi de doamna Ely.
Când aceasta a auzit că cei doi
trebuie să plece la Sf. Gheorghe, s-a albit la faţă şi a spus:
- Cum? Baza nu este aici la Galaţi?
- Nu… acum am aflat şi noi…
- La Sf. Gheorghe? Unde vine asta?
- Din câte ştiu este un sat la
malul mării…
Madama Ely a simţit că se
prăbuşeste cerul peste ea şi s-a lăsat moale pe un fotoliu.
- Vreau să văd ordinul.
- A luat hârtia şi a trebuit s-o
parcurgă de trei ori ca să priceapă ce a citit.
- Oh… păi numirea este temporară pe
trei luni… Şi încet începu să se
liniştească. Mintea începu să-i lucreze cu repeziciune.
- Plecaţi acolo şi în trei luni văd
eu ce se poate face. Oricum, să conduci o unitate este un lucru care o să-ţi
fie de folos.
A doua zi au debarcat la Sf.
Gheorghe şi s-au înfiinţat în biroul maiorului Genaru. Acesta citi încet
ordinul şi spuse:
- Bine.
- Unde este biroul comandantului? întrebă
Gâscă.
- Comandantul lipseşte, eu îi ţin
locul.
Gâscă se uită nedumerit la el şi
spuse:
- Păi eu sunt noul comandant.
La care Genaru îi întinse ordinul
de serviciu şi cu unghia sublinie:
- Sunteţi numit doar la comanda
navei NMS Vulturul. Nu aţi citit cu atenţie această frază…
Gâscă luă
ordinul, îl reciti şi descoperi ce trebuia să vadă de la bun început. O propoziţie
scrisă cu caractere mai mici, unde se vorbea numai de comanda temporară navei. Şi
atunci îi reveni în minte spusele contra-amiralului la St.M. referitor la dorinţa
lui de a naviga. Se lăsă încetişor pe un scaun şi cu ochii holbaţi spuse:
- Deci nu sunt
comandant...
- Sunteţi
comandantul navei spuse Genaru. Pe timpul lipsei d-lui Comandant al Grupului,
ordinele le veţi primi de la mine. Puteţi să dormiţi la bordul navei sau dacă
doriţi vă voi repartiza câte o cabină în baraca ofiţerilor, pentru timpul cât
staţi la uscat.
Genaru apăsă
pe un buton şi când intră plantonul spuse:
- Îi conduci
pe domni ofiţeri la bordul Vulturului.
Apoi ridică
telefonul şi ceru pe şeful popotei:
- Ioane, a
venit noul comandant al Vulturului însoţit de locotenentul lui. Le aranjezi o
masă separat. Nu vreau să-i văd la masa mea.
.............................................
Vasile şi
Blăjan după ce s-au mai plictisit aproape o săptămână la Berlin, au primit de
la Comandorul P. în sfârşit vestea cea bună:
- Negocierile
s-au încheiat. Mâine dimineaţă cu avionul LARES ne întoarcem la Bucureşti.
Când au coborât
din avion la Băneasa au avut o surpriză. Erau aşteptaţi de o maşină de la St.M.
al Marinei:
- Mergeţi
direct la St.M., sunteţi convocaţi la d-l Contra-Amiral Macellariu.
.......................................................
Urnează:
Operaţiunea Radar.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu