Capitolul II 

Cum a ajuns Vasile marinar

 Să lăsăm pe Vasile şi oamenii lui să facă instrucţia programată iar noi ne întoarcem în timp să aflăm foarte pe scurt cum a ajuns Vasile, marinar.

   S-a născut într-o familie de condiţie mijlocie. Tatăl, directorul unei şcoli primare iar mama casnică.

   Încă din clasele primare a prins gustul cărţilor şi astfel a ajuns să citească pe Jules Verne, Nansen,  Slocum, Amundsen şi alţii. Cum la acea vreme erau puţine cărţi de călătorii traduse în limba română a început de la o vârstă fragedă să buchisească în limba engleză. Încet, încet a ajuns să înţeleagă tot mai bine  engleza. Multe cărţi şi reviste le împrumuta de la biblioteca oraşului. Biblioteca Astra era bine aprovizionată cu tot felul de cărţi.

    Tatăl său nu era prea încântat de pasiunea fiului pentru călătorii, dar nu l-a împiedicat să citească ce a dorit.

   Visul tatălui era ca Vasile să ajungă un mare violonist! Doar că fiul nu avea nici-o tragere de inimă spre vioară. Cu toate lecţiile luate în particular, progresul era modest. Vasile nu era lipsit de auz muzical. Dacă ar fi fost după el, ar fi preferat acordeonul sau pianul. Dar tatăl a spus că nu are bani de pian, iar acordeonul este pentru muzicanţi de cârciumă, făcându-se că uită faptul că mama lui Vasile cântase la acordeon şi chiar bine…

   Prin clasa X-a împreună cu colegul şi prietenul  Nicu, fiul unui avocat de frunte al oraşului, s-au gândit să construiască împreună o barcă şi să plece într-o călătorie pe Olt… chiar până la Dunăre… Au găsit planurile unui slup în Ziarul Călătoriilor şi s-au apucat de treabă. Avocatul avea la marginea oraşului o casă nelocuită cu grădină mare şi acolo, băieţii şi-au stabilit atelierul.

   Mare parte din bani veneau de la Nicu, care-l tapa pe  tatăl său. Aportul lui Vasile era mai modest, dar s-a dovedit mult mai îndemânatic la lucrurile practice.

   Încet, încet construcţia a început să prindă contur. Foarte preţios a fost ajutorul primit de la un tâmplar care în tinereţe fusese marangoz pe un caic. În vacanţa de după clasa XI-a au reuşit să-şi transporte “copilul” pe unul din lacurile din Dumbravă, când au constatat că iola pluteşte dar ia apă… Au răsfoit din nou cărţile şi revistele şi au mai aflat câte ceva despre călăfătuire. O lună de zile a trecut   în căutarea unui catarg de 5m. Până la urmă scăparea a venit de la proprietarul magazinului cu scule de pescuit, care a făcut rost de un catarg din bambus, uşor şi solid dar şi scump. Au mai întâmpinat ceva probleme şi cu confecţionarea celor două vele, dar i-a descurcat un bătrân croitor. Până la urmă a ieşit o ambarcaţiune de cca 5m, ceva între iolă şi slup cu un derivor de vre-o 50cm, cu velă randă şi un foc. Era ne-puntată, doar la prova şi pupa avea câte un compartiment acoperit   pentru bagaje.

   Sora lui Nicu, mai mică cu cinci ani decât aceştia a insistat să pună un  nume bărcii şi a propus “Lebăda”, barca fiind vopsită în alb având doar o dungă albastră dealungul copastiei iar pânzele fiind tot albe. Un pictor din oraş a venit şi a pictat o frumoasă lebădă pe ambele părţi ale provei, iar pe pupa a scris cu albastru numele bărcii.

   Au stabilit să plece imediat după examenul de bacalaureat, programând o vacanţă de o lună de zile.

   La câteva zile după terminarea examenului de bacalaureat cu diplomele în buzunar, au făcut ultimele pregătiri şi când gata să plece, tatăl lui Vasile s-a opus categoric cerându-i să se pregătească pentru examenul la conservator. A intervenit avocatul şi până la urmă cu chiu cu vai a primit acordul. În acele momente, în mintea lui Vasile a încolţit ideea de a fugi de acasă. Nu voia cu nici-un chip să devină violonist.

   Cu ajutorul avocatului au angajat un camionagiu care să-i transporte pînă la  Câineni, unde aflaseră ei că este uşor să pună barca la apă, fiind suficient de adâncă fără bancuri de nisip periculoase.

   Au navigat fără probleme câteva zile, au probat şi velele, seara oprind la mal, au pescuit, au prăjit peşte la proţap, s-au distrat destul de bine. Apoi după zece zile aproape fără să-şi dea seama, băieţii au pătruns pe Dunăre. După câţi-va kilometri au zărit portul Turnu Măgurele unde au acostat. De acolo Nicu a telefonat acasă pentru  ca familiile să ştie pe unde hălăduiesc. A aflat că trebuie să-l aştepte pe avocat care vrea să-i vadă. A reuşit să-l convingă să-i lase să mai meargă pe Dunăre până la Zimnicea, unde să se întâlnească. 

   Acostând la cheul portului Zimnicea, au fost interpelaţi de comandantul portului:

- Voi sunteţi băieţii d-lui avocat?

- Da…

- Legaţi barca la babáua aia. O să fie păzită de paznic. Nu vă faceţi probleme n-o să dispară nimic. Haideţi să vă arăt cămăruţa la dormitorul portului. Puteţi dormi acolo la noapte.

   A doua zi, avocatul a “debarcat” dintr-un Ford negru elegant, i-a îmbrăţişat pe băieţi apoi după ce le-a ascultat poveştile le-a spus:

- Băieţi, se apropie ziua să vă întoarceţi acasă. Nicu trebuie să plece la Paris, Tu Vasile ce vei face? Mergi la conservator?

- Nu. Am vorbit cu tata care a spus că dacă nu merg la conservator să nu mă mai întorc acasă.

- Hm… Şi ce vei face?

- Nu ştiu. Dar deocamdată aş vrea să continui călătoria. Apoi voi hotărî ce am de făcut.

- Tată, spuse băiatul avocatului, lasă-mă să mai merg şi eu. Este timp să ajung la examen.

- Bine băieţi. Dar trebuie să luăm câteva măsuri. Pe Dunăre nu se mai poate naviga oricum. Trebuie să înregistrăm barca la căpitănie, apoi să vă obţin permisul de navigaţie  şi să o asigurăm pentru accidente.

Băieţii făcură ochii mari.

- Chiar trebuie toate astea?

 - Neapărat. Până aici aţi avut noroc. Dar oricând puteţi fi controlaţi. Şi amenzile sunt mari. Ca să nu spun că poate să vă fie confiscată barca. O să aranjez cu căpitanul portului să vă facă actele.

- Tu Vasile, să vii cu mine la colegul meu de aici din Zimnicea să aranjăm o problemă. O să-ţi fac acte de proprietate pe barcă, să fii în regulă. Apoi când te vei hotărî ce vrei să faci mai departe, o ţii sau o poţi vinde.

- Bine spuse Vasile, dar Nicu a contribuit la barcă cel mai mult. Nu poate fi numai a mea.

- Nicu va pleca din ţară, deci nu mai are nevoie de barcă. Sunteţi prieteni aşa că nu este nici-o  problemă să fii singurul proprietar.

   Căpitanul portului le-a eliberat actele necesare iar un angajat al portului le-a pictat un număr pe ambele laturi spre pupa bărcii.

   La plecare, avocatul le-a  înmânat fiecăruia un plic cu bani.  Vasile nu a vrut să primească, dar avocatul i-a spus că e doar un împrumut şi o să-i înapoieze când va ajunge pe picioarele lui.

   A doua zi, băieţii s-au îmbarcat dotaţi cu toate actele în regulă. La pupa bărcii flutura mândru drapelul României primit în dar de la căpitanul portului. Pe un vânticel de sud, au ridicat randa, după amiaza au hotărât să nu acosteze în portul Giurgiu şi s-au oprit peste noapte pe insula Slobozia la mică distanţă de port. 

   În zilele următoare au mers pe Dunăre în jos, oprind seara pe câte o insuliţă, până la Brăila unde vrând ne-vrând Nicu şi-a luat rămas bun, s-a urcat în tren şi a plecat spre casă. Îşi vor scrie din când în când. Se vor revedea doar peste câţi-va ani.

Nava Sulina

(Notă: Nava de pasageri Sulina construită la şantierele navale DDSG din Wiena făcea curse între porturile Tulcea şi Sulina.)

   Vasile cam pleoştit şi trist s-a hotărât să continue călătoria de unul singur. Cât va rezista şi unde o va termina, încă nu ştia. A plecat din Brăila pe la amiază. S-a oprit pentru noapte pe insula Veriga. Fiind singur, Vasile socotea că o insuliţă este mai sigură decât malul Dunării. Aici şi-a  numărat banii rămaşi, a făcut inventarul lucrurilor din barcă. A doua zi s-a lăsat purtat de apa Dunării în aval. Următoarea noapte a petrecut-o pe insula Scunda înainte de intrarea pe braţul spre Tulcea. Aici a fost găsit de o şalupă de patrulare,  marinarii i-au legat barca la remorcă şi l-au dus la Tulcea, unde i-au verificat actele apoi au cerut şi primit o confirmare de la căpitănia Zimnicea. A trebuit să spună povestea călătoriei. Marinarii l-au ascultat cu mirare şi a primit aplauze apreciative. Întrebat fiind până unde vrea să mai meargă, acesta a spus, Sulina. Marinarii l-au ivitat să viziteze Tulcea, apoi l-au poftit la masă. A doua zi a plecat mai departe, însoţit o bucată de timp de şalupa de patrulare. Apoi aceasta l-a părăsit şi Vasile şi-a continuat drumul down to the sea. Spre seară a ajuns la Sulina, unde a fost surprins să afle că era aşteptat. Căpitănia  de la Tulcea anunţase pe cei de la Sulina. A trebuit  din nou să povestească despre călătoria sa, ascultată cu interes de publicul aflat în faţa căpităniei. Întrebat ce va face în continuare, Vasile a răspuns că se mai gândeşte. 

Sediul CED

(Notă: CED = Comisia Europeană a Dunării s-a înfiinţat la data de 4 Noiembrie 1856 cu sediul la Galaţi iar ulterior la Sulina. Primii membri au fost: Austro-Ungaria, Franţa, Marea Britanie, Rusia, Prusia, Sardinia şi Turcia. Din anul 1878 a făcut parte şi România.)

   A fost vizitat şi de unul din şefii CED* care l-a felicitat pentru performanţă, dar şi de un misit turc care s-a oferit să-i cumpere barca. Vasile a refuzat, dar a doua zi dimineaţă a apărut un grec cu aceiaşi propunere. În timp ce grecul vrând să-l păcălească propunea o sumă derizorie, a apărut din nou turcul, care uitându-se urât la grec i-a oferit o sumă ceva mai mare, dar tot nu prea cinstită. Au început să se certe între ei, pînă când Vasile plictisit, i-a trimis la plimbare asigurându-i că dacă se hotărăşte, o să-i anunţe.

   Spre seară şeful de la CED l-a invitat la o mică serată la clubul din apropiere, unde a întâlnit mulţi din oamenii importanţi ai Sulinei. Soţiile şi fiicele lor l-au asaltat cu cereri de poveşti. Il priveau ca pe un animal exotic. Auzi, să navighezi cu o barcă tocmai de la Sibiu…

   Discutând cu unul, cu altul, şi primind multe informatii despre vreme, Vasile s-a gândit că ar putea încerca să iasă pe mare pînă la Constanţa. I-a împărtăşit ideea sa Căpitanului portului, care a clătinat din cap, spunând că e periculos, că marea nu e Dunărea, etc. etc.

   Totuşi Vasile a spus că va încerca, astfel că în dimineaţa următoare s-a trezit cu noaptea-n cap şi a început să se pregătească de plecare.

   La un moment dat  s-a apropiat de el o barcă cu un pescar bătrân la vâsle.

- Bună dimineaţa domnişorule.

- Bună dimineaţa.

- Auzii că ieşi la mare.

- Da vreau să încerc. Poate reuşesc să ajung la Constanţa.

Pescarul a început să-i dea câteva sfaturi care apoi s-au dovedit foarte utile.

- Să ieşi la mare pe la ora zece, că atunci se iscă un vânticel de nord, care o să te ajute s-o iei binişor spre Constanţa. Să foloseşti doar focu`.
Înainte de al părăsi, pescarul i-a dăruit doi calcani uscaţi. 

    În ultimul minut, a primit de la comandantul navei militare un colac de salvare, pentru caz de nevoie. Pregăti şi vâslele să le aibă la îndemână.

   La ora zece, Vasile s-a desprins de la cheu s-a lăsat în voia curentului şi a pornit spre mare, aparent plin de curaj, dar cu inima cât un purice.

   Trecând prin faţa sediului CED se uită la giruetă, dar aceasta stătea nemişcată cu săgeata spre sud. Cu puţin înainte de far, simţi din spate un uşor curent. Se gândi că ar fi bine să ridice focul, ceeace şi făcu. Viteza crescu puţin, dar fără să simtă vre-o presiune la  eche. Era cu ochii-n patru. Nu voia să fie luat prin surprindere la trecerea barei.

   Peste câteva minute, şi-a dat seama că a trecut bara. A mai păstrat direcţia ceva timp apoi a făcut volta sub vânt, care se schimbase din N/V, focul a pocnit uşor, a mişcat din eche şi a luat-o spre sud. Manevra făcută părea cea a unui marinar cu experienţă, dar era doar norocul începătorului, după cum va recunoaşte el mai târziu. Dealtfel era atât de preocupat cu maneva că nici n-a avut timp să se gândească dacă face bine sau nu… La un sfert de milă în faţa Sulinei a văzut câteva nave militare, dar nu le-a băgat în seamă fiind ocupat să ridice randa. În schimb a fost el cel băgat în seamă. La bordul uneia, comandantul grupului se uita prin binoclu, la manevrele lui.

   După câteva minute, o navă s-a apropiat de el şi prin portavoce a fost întrebat:

- Cine sunteţi,  de unde veniţi şi unde mergeţi.

Şi-a spus numele, numărul matricol al bărcii şi cu o uşoară ezitare a spus, de la Sibiu cu destinaţia Constanţa. 

Vocea a întrebat din nou:

- Cum adică de la Sibiu?

Vasile a răspuns;

- Am coborât pe râul Olt, am ieşit la Dunăre şi am ajuns până aici…

După o tăcere de câteva minute a mai fost întrebat dacă are nevoie de ceva,  apoi i-au urat drum bun şi nava s-a îndepărtat.

   După ceva timp vântul s-a mai intensificat puţin, dar marea a ramas bună, abia vălurită. Vasile a avut grijă să nu piardă din vedere linia coastei, navigând cam la 500-600m de mal. Pe la ora 4 dupa amiaza a zărit farul de la intrarea pe braţul Sf. Gheorghe şi s-a hotărât să înnopteze acolo. 

Farul vechi de la Sf. Gheorghe

A fost înlocuit cu unul nou în 1937.

   Cu destulă greutate, ajutându-se şi cu o vâslă,  a reuşit să intre pe fluviu, apoi la câteva sute de metri pe malul stâng a zărit primele case ale satului. A acostat la pontonul unde mai erau legate câteva bărci pescăreşti. Imediat a fost văzut de câţi-va copii care s-au repezit la ponton strigând cât îi ţinea gura. Peste drum de ponton o pescărie, de unde a ieşit un pescar în vârstă, care-l privea cu uimire. 

- Da’ de unde apăruşi domnule, se miră pescarul.

- Bună ziua. Am venit de la Sulina şi aş vrea să înnoptez pe aici dacă se poate.

- Se poate cum nu. Da sîngur la aşa drum lung?

Mirarea pescarului a fost fără margini când a auzit de unde vine de fapt.

- Noa asta n-am mai văz`t. Da` ai coraj cu caru` domnule.

- Spune te rog unde pot sa leg barca.

- Uite colea, lângă lotca de la mal. Acolo e bine.

Vasile şi-a legat bine barca de o babá de lemn de pe debarcader apoi l-a urmat pe pescar. În partea dreaptă a pescăriei pe o podină era o sobă de fier, pe care fierbea un ceaun şi o masă lungă cu laviţe pe ambele părţi.

- Domnule peste vr-o oră vin şi băieţii de la pescuit, o să pregătim peştele, pînă atunci se face şi ciorba şi ne vom aşeza să mâncăm.

   Din pescărie a apărut şi o femeie ce trebăluia ceva pe la sobă dar se uita curioasă la Vasile. După puţin timp au început să apară bărcile pescarilor, să descarce peştele iar în pescărie, o parte dintre pescari şi câteva femei au început să cureţe peştele, să-l pună pe categorii, apoi în lădiţe cu gheaţă, adusă din gheţăria situată nu departe, alţi peşti au fost puşi în butoiaşe cu sare, la fel şi icrele.

   După vre-o trei ore, munca s-a terminat şi moş Alexe, pescarul cel în vârstă, a chemat oamenii la masă. Pe Vasile l-a instalat în capul mesei, la celălalt cap fiind locul lui moş  Alexe. Apoi l-a prezentat pe Vasile, a spus o rugăciune a facut o cruce şi i-a   îndemnat să mănânce. Pe mijlocul mesei tronau câteva castroane mari cu ciorbă de peşte iar pe nişte tăvi peştele fiert scos din ciorbă şi bucăţi mari de mămăligă. Fiecare avea  în faţă un castron mare de metal, în care îşi punea fiecare, mai întâi ciorba sau peştele fiert după dorinţă. Copii pescarilor au primit şi ei câte un castron cu ciorbă şi peşte, pe care le-au mâncat aşezaţi pe marginea podinei.

   Vasile şi-a adus aminte că în “magazia” bărcii avea vre-o trei sticle cu rachiu alb, pe care băieţii îl luaseră cu ei “dac-o fi nevoie”. Cum nevoie n-a fost, rachiul era intact. S-a scuzat puţin,  s-a dus la barcă şi a adus o sticlă pe care i-a înmânat-o lui moş Alexe. La vederea sticlei, chipurile pescarilor s-au luminat ca prin minune. Moş Alexe a cerut un pahar, a turnat rachiu în pahar şi-a făcut cruce, a băut primul apoi a dat de băut pe rând la toată lumea, bărbaţi şi femei.

   De unde până atunci îl priveau cu oarece reticenţă, din acea clipă Vasile a crescut în ochii pescarilor, care acum îl priveau prietenos.

   După cină, unii au plecat spre casele lor, alţii au mai rămas la o pipă şi o poveste. Aşa a aflat multe despre viaţa deloc uşoară a pescarilor, că mai există două pescării situate ceva mai sus, că la Portiţa este o echipă tot din Sf. Gheorghe, unde şef este vărul lui moş Alexe.

    Noaptea a petrecut-o în barcă în sacul de dormit, iar dimineaţa s-a trezit o dată cu pescarii care trebuiau să iasă pe mare la pescuit. Moş Alexe a poruncit unui pescar să-l ia la remorcă pe Vasile, până dincolo în mare. Vasile şi-a luat rămas bun a strâns mâna tuturor pescarilor, moş Alexe chiar l-a îmbrăţişat, i-a urat drum bun şi i-a spus ca la escala de la Portiţa să-l caute şi să-l salute pe moş Andrei. Acesta o sa aibă grijă de Vasile.

Pescari din Sf. Gheorghe

   După ce a ieşit la mare, Vasile i-a salutat pe pescari, a ridicat focul şi randa şi pe un vânt de la nord-est, a luat-o cătinel spre Portiţa, având grijă să nu scape din ochi malul. După ceva timp a zărit insula Sacalin, a ocolit-o prin larg, apoi s-a apropiat de mal, manevrând uşor vela sub vânt.

   Vântul având câteva căderi, la Portiţa a ajuns abia pe la şapte seara. A intrat pe gura destul de strâmtă şi imediat a văzut nişte căsuţe acoperite cu stuf şi câteva bărci trase la mal pe partea dreaptă a limanului. Cum vântul nu-l mai ajuta, a pus mâna pe vâsle şi încet a ajuns la un debarcader la care erau trase câteva lotci.

   A dat bună ziua şi a întrebat dacă poate acosta acolo. Pescarii l-au privit cu curiozitate, dar nu au răspuns nimic. Unul din ei a strigat ceva şi dintr-o căsuţă a apărut un pescar în vârstă cu o barbă albă, care l-a privit. Vasile a întrebat dacă dumnealui este moş Andrei.
- Eu îs da’ dă unde mă cunoşti? A întrebat pescarul mirat.

- Moş Alexe de la Sfântu mi-a zis să vă caut şi să vă salut din partea lui.

- Aaaa îl cunoşti pă Alexe? Bine domnule apoi dacă-i aşa acostează fără grijă.

Vasile a trebuit să povestească din nou, toată călătoria lui, alegându-se cu exclamaţii de uimire din partea pescarilor. Restul a decurs aproape aidoma ca în seara trecută, după ce Vasile a scos sticla cu rachiu, atmosfera s-a încălzit.

   In ziua următoare cu noaptea-n cap, tot cu ajutorul pescarilor, Vasile a ieşit la mare, a pus cap compas Constanţa. La un moment dat, a zărit în depărtare un hidro-avion, care s-a apropiat de el, i-a dat un ocol , apoi s-a îndreptat spre sud.

   Având vântul constant valurile nu depăşeau o jumătate de metru, Vasile a navigat liniştit. Spre amiază a zărit satul Năvodari şi s-a petrecut cu câteva bărci pescăreşti. Când mai avea câteva mile până la Constanţa, vântul s-a înteţit şi pânza randei a început să pocnească. S-a gândit că e mai bine s-o coboare, ceeace a şi făcut, a rulat-o frumos a legat-o de barcă şi a continuat drumul numai cu focul.

   La un moment dat, dinspre Constanţa a apărut o şalupă, care s-a apropiat de el. Un marinar militar l-a întrebat cine este şi unde merge. Vasile a răspuns, după care marinarul i-a spus că are ordin să-l remorcheze până în port. I-a spus să coboare focul, apoi i-a aruncat o parâmă, pe care Vasile a legat-o de micul bompres de la prova şi au pornit spre port.

   A fost dus în portul militar, unde la cheu la un ponton pentru bărci, un militar i-a legat Lebăda  de o babá. Un tânăr locotenent s-a apropiat de el şi i-a spus că domnul comandant vrea să-i vorbească.

   Au mers spre o clădire din apropiere, au intrat şi a fost condus într-o cameră mare unde erau mai mulţi ofiţeri. Unul din ei s-a apropiat şi a spus:

- Iată-l şi pe temerarul nostru navigator. Eu sunt căpitan-comandorul M… şi te-am văzut acum trei zile cum ai trecut bara Sulina. Am vrut să te cunoaştem.

Apoi s-a adresat celorlalţi:

- Domnilor, vă prezint o pasăre rară… D-l Vasile J. skipperul ambarcaţiunii cu vele “Lebăda” care la vârsta dumnealui a îndrăznit şi înfăptuit o călătorie extraordinară şi memorabilă pe apele României, de la Sibiu până la Constanţa. Propun să-l invităm la masă, apoi să ne povestească, câte ceva din aventurile dumnealui.

Apoi către Vasile:

- De barcă să nu ai grijă, este bine păzită şi nu va păţi nimic. 

                                              ……………………………………….

   Vasile puţin emoţionat, nu ştia cu ce să înceapă povestea călătoriei sale. I-a sărit în ajutor comandantul grupului de vedete, care i-a pus câte-va întrebări, ajutându-l să intre în rolul de povestitor. La sfârşit, ascultătorii l-au răsplătit cu aplauze care ce e drept, i-au mers la suflet. Unul din ofiţerii prezenţi i-a dăruit o şapcă  de marinar cu o ancoră brodată. La plecare căpitan-comandorul l-a întrebat:

- Ce vei face în continuare?

- Nu ştiu deocamdată.

- Vrei sa intri în marină?

- Da, aş vrea.

- Din păcate examenele au fost deja, deci trebuie să aştepţi anul viitor. Cum stai cu banii?

- Păi, o să vând barca şi cu ce mai am eu, mă descurc o vreme.

- Bine. Să mai treci pe la noi, poate găsesc eu ceva de lucru pentru tine. Şi să nu renunţi. Ai talent de marinar.

   Printre ascultătorii săi la popotă, era şi un reporter de la principalul ziar constănţean. Acesta fusese la bordul vedetei de comandă, pentru a scrie un articol despre viaţa marinarilor militari. Astfel  că a fost şi spectator la aventura ieşirii lui Vasile pe mare, de la Sulina.

   L-a acostat pe Vasile şi l-a întrebat dacă nu ar fi de acord să scrie un articol la ziar despre aventurile lui. I-a mai spus că ziarul său este dispus să-i achite masa şi cazarea la un  hotel, pentru o săptămână. Ne-având altceva de făcut, Vasile a acceptat.

   Reporterul l-a dus la hotel Elita, modest dar curat,  unde l-a prezentat patronului, care i-a dat o cameră acceptabilă. Pentru masă l-a asigurat la un birt din apropiere, condus de un turc. Apoi au angajat un taxi cu care Vasile şi-a adus bagajele din barcă. Găsind şi ultima sticlă cu rachiu, i-a dăruit-o reporterului. Acesta l-a întrebat dacă vrea sa vândă barca. Vasile a dat din umeri şi a spus că nu vede altă alternativă.

Hotel Elita Constanţa

   A doua zi a apărut reporterul care l-a dus la sediul ziarului, l-a prezentat redactorului şef  şi i-a arătat planul pentru un articol care va apărea în 4-5 părţi. Acolo l-a cunoscut şi pe directorul ziarului. Reporterul i-a spus:

- Uite, în ziarul de mâine va apare anunţul cu vânzarea bărcii tale. Am dat adresa noastră, o să te ajutăm să găseşti un cumpărător bun.

Apoi au început să lucreze la seria de articole.

   După vre-o trei zile, reporterul l-a anunţat că a găsit un cumpărător în persoana unui afacerist bucureştean şi să-l lase pe el să trateze cu cumpărătorul. Discuţiile au durat aproape o oră, după care Vasile s-a văzut în posesia unei sume frumuşele.

   Tot cu ajutorul reporterului a găsit o cameră de închiriat  la familia unui marinar unde s-a mutat după ce a încheiat contractul cu ziarul. Apoi Vasile şi a făcut socoteala “averii”. A constatat că banii primiţi pe barcă adunaţi la  cei avuţi anterior, cu puţină economie i-ar ajunge ceva mai mult de un an de zile.

   Ne-având nimic de făcut Vasile începuse să se plictisească. Dimineaţa mânca în camera lui micul dejun servit de gazdă, un ou fiert, o bucăţică de peşte şi un pahar cu lapte de capră. Apoi pleca la plimbare, la amiază şi seara se ducea la birtul turcului unde s-a învăţat să bea cafea. După-amiezele stătea la taclale cu câţi-va bătrâni marinari şi le asculta poveştile de pe unde hălăduiseră ei. Cât era ziua de lungă bătea trotuarele Constanţei, stătea prin portul comercial şi privea vapoarele, se mai ducea în portul militar unde îl cunoşteau cam toţi.

   Intr-o zi şedea pe o babá de la marginea cheului, când a văzut un caic care a acostat lângă el. Un marinar a aruncat o parâmă pe cheu,  Vasile s-a ridicat şi a legat-o bine de o babá. Marinarul i-a mulţumit, apoi a sărit pe cheu pentru a lega şi pupa la mal. Căpitanul care era la timonă a văzut toată scena. 

- Tinere, mulţumesc de ajutor. După şapcă văd că eşti marinar. Ce faci aci pe cheu?

- Nimic domnule. Privesc vapoarele şi aştept să treacă timpul.

 Căpitanul barcazului l-a privit mai lung apoi i-a spus:

- Dacă tot n-ai nimic de făcut, aşteaptă să descarc corabia şi apoi să stăm puţin de vorbă.

   Între timp pe cheu a apărut un camion şi mai multe căruţe însoţite de câţi-va hamali. Tot atunci a apărut un vameş cu care căpitanul a intrat în cabina barcazului, unde au stat mai bine de o oră. La ieşire geanta vameşului arăta a fi mult mai grea decât la intrare.

   Apoi a început descărcarea caicului, butoiaşe cu măsline, butoiaşe cu ulei de măsline, saci cu orez, cu roşcove şi cu alune turceşti, saci cu cafea,  cutii cu tot felul de citrice, stafide  şi condimente, lădiţe cu  mastică de Chios şi uzo de Corint. Cheul se umpluse de arome mediteraneene. Câţi-va negustori verificau şi apoi semnau actele pentru primirea mărfii. Peste toate astea trona Căpitanul care de la bordul caicului supraveghea totul, cu ochi de vultur. Vre-o doi-trei vagabonzi din port se apropiau încet în speranţa vre-unei ciordeli. Dar servitorul unui negustor, înarmat cu un ciomag noduros i-a pus imediat pe goană. 

    După ce a terminat descărcarea, căpitanul barcazului, l-a invitat pe Vasile într-o locantă din apropierea portului.

- Eu sunt Kapitan Mustafa, se prezentă el.

Vasile s-a prezentat şi el.

- Băiete ai mai navigat? Pe ce vase?

Vasile, cam stânjenit i-a răspuns că a navigat doar cu barca lui de pe Olt pe Dunăre, apoi până la Constanţa. I-a povestit pe scurt călătoria lui. Nu sunt chiar marinar, am doar autorizaţie să conduc barca pe Dunăre.

Mustafa l-a privit mirat, apoi a spus:

- Măi băiete dar asta nu ştiu să se mai fi făcut. Oricum este ceva de laudă.

- Şi ce ai de gând să faci?

- Vreau să dau examen la Şcoala Navală, anul viitor. Anul acesta am ajuns prea târziu.

- Unde locuieşti acum?

Vasile i-a spus unde iar Mustafa a exclamat:

- Aaaa îl cunosc. Am navigat odată cu el. Om bun, acum e timonier pe…

- Ascultă în echipaj suntem numai trei şi eu aş avea nevoie de încă un un om să mă ajute la timonă. Pe timpul călătoriei ai casă, masă şi salariu. Te voi plăti mai bine decât pe un mus. Iar dacă vei face treabă bună, vei primi şi cotă parte ca ceilalţi. Ai ocazia să înveţi marinărie care o să-ţi fie de folos la şcoală. Dacă eşti de acord, mâine o să mergem să-ţi scot brevet de marinar de la Căpitănie.

Vasile s-a gândit puţin, apoi a acceptat.

- Bine d-le căpitan. Dar mai întâi trebuie să trec pe la d-l căpitan-comandor M… să-i spun ce voi face.

- Vin cu tine îl cunosc bine pe d-l căpitan-comandor.

  

   Vasile a fost angajat cu acte în regulă, apoi căpitanul Mustafa i-a arătat tot caicul. Pentru curioşi voi face o scurtă descriere. Caicul construit din lemn cu armături metalice avea cam 20 metri lungime şi aproape cinci lăţime, cu prova ascuţită curbată în sus, iar pupa cu o curbură ceva mai mică. Spre pupa avea un ruf care conţinea timoneria, cabina căpitanului, cazarma echipajului şi cambuza.  Tot la pupa era o mică cabină, care se dovedi a fi un wc cu deschidere direct în mare…  

   Era dotat cu un catarg spre prova care susţinea o randă, un foc şi un zburător. În cală la pupa era montat un motor aproape nou Deutz-Brons de 80 Cp iar până în prova magazia de mărfuri unde se putea încărca cca 200 tone de marfă. Caicul era destul de rapid, putând dezvolta în condiţii bune cu ansamblul motor-vele o viteză de până la 17-18 noduri. La pupa cu litere de bronz aplicate - Sirena, un nume destul de exotic, iar dedesubt portul de bază, Constanţa.
   Echipajul era compus din Mustafa - căpitan, Geani - timonier şi Florică – mecanic. Apoi Vasile – marinar de punte, care era folosit peste tot, la timonă, gresor la motor, spălător de punte, la ridicat velele şi la bucătărie unde a învăţat să facă tocana zilnică. 

S/V Sirena

   Mustafa i-a cerut să fie prezent la bord în fiecare dimineaţă pentru a afla data următoarei călătorii. A avut noroc ca prima călătorie să fie până la Odesa pe o vreme destul de bună, astfel că s-a familiarizat destul de uşor cu timona şi cu capriciile caicului. În schimb următoarea, la Istanbul, cu cherestea şi mangal a fost altfel.

   Imediat ce au dublat capul Caliacra, vântul s-a intensificat, marea s-a montat şi caicul a început să salte pe valuri din ce în ce mai mari scârţâind şi gemând din toate încheieturile. Cu vânt travers din Est de forţa 7-8 Bf, caicul era împins spre ţărm, fiind nevoie de efort maxim pentru a ţine direcţia din timonă. Păcănitul motorului deabia se mai auzea în şuierul vântului, dar continua să-şi facă datoria conştiincios. Mustafa a fost obligat să coboare ambele vele. Viteza nu mai depăşea 4-5 noduri. Cum vântul se intensifica şi valurile creşteau în înălţime, au fost nevoiţi să pună prova pe val spre Est, astfel că ore bune nu au parcurs nici măcar o milă spre Istanbul.

   Chinul a durat peste 24 de ore. Au trecut două zile mari şi lungi până au ajuns să acosteze la Istanbul. Aici Vasile a avut ocazia să cunoască balcanismul în toată splendoarea lui. Timpul nu mai avea preţ. O promisiune de “acum” sau “imediat” putea sa însemne şi 2-3 zile. A mai aflat despre valoarea bacşişului, fără de care nu se putea rezolva nimic. Bacşiş la Căpitania portului să nu te oblige să acostezi în cine ştie ce colţ al portului,  la vameşi să închidă ochii, să fie totul în regulă, la doctorul portului să nu te pună în carantină, la şeful încărcătorilor să descarce repede, apoi să încarce repede.  Fără bacşiş putrezeai la cheu unde taxele creşteau  zilnic.

   Au urmat voiaje la Izmir, Pireu, Beirut şi Alexandria. De multe ori încărcau şi descărcau mărfuri pe ascuns. Probleme n-au avut nici-odată. Mustafa ungea cu bacşişuri peste tot unde se simţea nevoia. Într-unul din voiaje au dus la Izmir cherestea şi butoaie cu vin de Vrancea, care au fost descărcate în secret, noaptea. Apoi au încărcat câteva zeci de lăzi destul de grele şi au plecat spre Alexandria. Au ajuns în apropierea Alexandriei într-o dimineaţă în zori, unde au fost întâmpinaţi de două feluci în care au transbordat lăzile. Vasile a observat că Mustafa se arăta foarte grăbit şi pusese pe Geani,  să supravegheze marea prin binoclu. Apoi au plecat în mare viteză cu velele ridicate şi motorul turat la maxim. Desigur că Mustafa n-a catadixit să-i spună ce era în acele lăzi, dar Vasile s-a gândit la ce era mai rău, adică  arme. Mai ales că la orizont apăruse o navă de patrulare egipteană care se îndrepta spre ei. Dar au avut noroc. Florică scotea maximul din motor, iar vântul din pupa i-a ajutat şi au ieşit repede din apele egiptene iar echipajul s-a mai înseninat la faţă şi au început chiar să glumească. La întoarcere la Constanţa, Mustafa a ridicat de la bancă o mare sumă de bani, apoi a chemat echipajul şi le-a înmânat câştigurile fiecăruia. Vasile a holbat ochii surprins de suma primită. Era asigurat pe multă vreme. 

   Aşa a trecut aproape un an şi a venit timpul să se prezinte la examen. Acum Vasile era deja un marinar cu experienţă.

   Când s-a prezentat în faţa comisiei de examinare, a constatat că aventura lui era bine cunoscută şi chiar a observat câteva zâmbete binevoitoare pe faţa ofiţerilor examinatori, lucru destul de rar.

                                                                       - . -

           Capitolul V

            Întâmplări la uscat dar şi pe apă   

       

   La câteva zile după sosirea la Galaţi, Vasile dar şi alţi ofiţeri, au fost abordaţi de căpitanul Toni Pirţic (vezi scurta caracterizare din lista cu personaje) cu şosele şi momele încercând să recruteze informatori din rândul proaspeţilor ofiţeri. Unul din scopurile căpitanului ca slugă preaplecată, era  informarea Coanei Amiral cu tot ce mişca în garnizoană. Un alt scop ascuns îl vom dezvălui într-un alt capitol.

   Vasile care aflase de intenţiile căpitanului, când a fost abordat de acesta, i-a raspuns că nu are nimic împotrivă, dar mai întâi trebuie să raporteze ierarhic această nouă sarcină de serviciu. Pirţic s-a făcut verde la faţă şi a încercat să o dea pe glumă, dar pe viitor îi va purta o pică serioasă lui Vasile şi va încerca permanent să-i pună beţe-n roate.

   Flotila avea împrăştiate prin deltă mai multe puncte pentru producţia agricolă şi de alimente. Într-o zi, Vasile a primit comanda provizorie a moto-şlepului de aprovizionare cu sarcina de a ridica din câteva puncte mai multe mărfuri. Ajuns la Mahmudia, a încărcat mai multe butoaie cu carne de porc şi peşte sărat. Plutonierul responsabil, a dus la bord şi câteva butoaie, care nu erau trecute în factura de însoţire, spunând că au fost facturate mai demult, de ele ştiind căpitanul Pirţic. Cum Vasile a insistat să se facă factură de însoţire, plutonierul dând din colţ în colţ, a vrut să le debarce, dar Vasile a refuzat. Pînă la urmă, ne-având încotro, plutonierul i-a înmânat o chitanţă de mână. Vasile le-a înregistrat imediat în lista de transport. La sosirea la Galaţi, la descărcare plutonierul Iulică Popescu a observat imediat că “butoaiele lui” erau trecute în scrisoarea de transport şi a fugit să raporteze căpitanului Pirţic. Acesta a făcut câte-va înscrisuri şi pentru moment a rezolvat problema. Dar peste câteva săptămâni căpitanul contabil şef a descoperit falsul şi a urmat o anchetă serioasă care i-a dat multă bătaie de cap, fiind salvat in extremis de intervenţia mătuşii sale Madam Pirţic, datorită cunoştintelor care le avea  la conducerea de la Bucureşti. Cu aceasta ura împotriva lui Vasile a crescut.

…………………………

   De două ori pe lună la Cercul Militar, se organiza câte o serată unde erau invitaţi ofiţerii singuri sau cu familiile. Era un bun moment pentru mamele cu fete de măritat să le scoată la vedere. Înafara ofiţerilor, erau invitaţi industriaşi, mari negustori, persoane de vază ale oraşului şi consulii diferitelor state cu reprezentanţe în Galaţi. În prima sâmbătă serata era organizată de Coana Amiral, iar în cea de a treia de Doamna General, soţia comandatului garnizoanei terestre. Cum prezenţa era cvasi-obligatorie, mulţi ofiţeri erau prezenţi, printre aceştia şi Vasile. La serate, lua parte şi domnişoara Didina fiica Coanei Amiral, o fată frumoasă de vre-o 28 de ani, dar rece, răsfăţată şi cu nasul pe sus. Coana tot încerca să-i găseasca un soţ, dar Didina aproape de fiecare dată strâmba din nas spunând că respectivul nu era bun iar cei consideraţi buni, fugeau mâncând pământul…  La vederea lui Vasile, Didinei i s-au aprins călcâiele şi i-a spus mamei că vrea să-l cunoască. Vasile era un bărbat frumos, destul de înalt, bine făcut şi cu un cârlionţ de păr pe frunte, pe care tot încerca să-l disciplineze, dar care stătea tot cum se nimerea. Sluga Coanei Amiral, căpitanul Pirţic a fost trimis să-l aducă pe Vasile şi să-l prezinte.

Cercul Militar Galaţi

   Coana Amiral s-a interesat de locul de baştină al lui Vasile şi auzind că este ardelean, i-au sticlit ochii. În mintea ei toţi ardelenii erau obligatoriu harnici şi familişti… Întreaga seară Vasile n-a mai scăpat de Coana Amiral şi de Didina, pe care a fost obligat să o invite la dans de câteva ori. A doua zi un coleg locotenent l-a salutat şi l-a întrebat dacă vrea să se însoare. Vasile l-a privit mirat şi a vrut să ştie de unde a tras această concluzie.

- Păi nu ştii că Coana Amiral caută un soţ pentu fiica ei? L-a întrebat acesta.

- Habar n-am avut, dar eu nici nu am vre-un gând de însurătoare, a răspuns Vasile.

- Atunci fii atent, pentru-că ai fost luat la ochi  drept un viitor soţ foarte potrivit…

La a doua serată Vasile nu s-a mai dus, dar într-o zi a fost chemat la Amiral şi acesta i-a spus că a primit ordin de la Coana să-l invite la masă. Acesta a încercat să se scuze, dar Conu Alecu i-a spus sec:

- Las-o baltă. Trebuie să vii, altfel nu mai am zile bune cu Coana. Nu mă înjura, eu n-am nici-un amestec. Eşti bărbat te descurci tu.

Bineînţeles că s-a aflat în toată baza şi Vasile a fost firitisit cu apelativul  de “viitorul ginerică”. Vasile, care n-avea nici-un gând de însurătoare nu mai ştia cum să iasă din situaţia în care intrase fără voia lui. Dar îngerul său păzitor l-a ajutat şi situaţia s-a rezolvat într-un mod neaşteptat.

   Într-o zi Vasile a fost chemat la telefon, la capătul celălalt fiind prietenul său Nicu, pe care nu-l mai văzuse de la despărţirea din portul Brăila. Acesta i-a spus că este în Galaţi şi că ar vrea să-l vadă. S-au întâlnit la restaurantul hotelului unde locuia şi Vasile a avut surpriza să vadă că Nicu era însoţit de o tânără elegantă şi frumoasă. Acesta a râs:

- Nu o mai cunoşti? Este  Elena, sora mea…

- Ooo, ce bucurie. Da` frumoasă te-ai făcut… Ce faceţi în Galaţi?

- Cu treburi. Reprezint o firmă într-un proces comercial şi cum stau câteva zile m-am gândit s-o iau şi pe soru-mea să mai vadă lumea…

- Mă bucur mult să vă văd şi sper să ne mai întâlnim cât staţi pe aici.

- Păi tocmai voiam  să te rog dacă ai timp să-i arăţi oraşul. Pentru deseară te invit aici să luăm masa împreună şi să mai stăm la poveşti.

- Bine Nicule, mâine este sâmbătă şi dimineaţa mă voi duce la bază să cer învoire. Apoi Duminică sunt liber de drept.

- Aaa nu vreau să-ţi fac necazuri.

- Stai liniştit, nu este nici-o problemă. Sunt la dispoziţia comandamentului şi nu prea am mare lucru de făcut. Aşa că mâine voi fi sigur liber.

   Seara au povestit până târziu, au rememorat aventurile lor pe Dunăre; Vasile le-a povestit ce mai făcuse, cum a terminat croaziera, despre marinărie şi despre deplasarea în Anglia.

Nicu care privise de mai multe ori decoraţia lui Vasile, l-a întrebat:

- Nu cumva tu eşti românul care a fost decorat de regele George VI pentru nu ştiu ce fapte deosebite?

- Da eu spuse Vasile. Dar de unde ai aflat?

- Am citit o ştire într-un ziar englezesc. Îl cumpăr pentru informaţiile economice şi financiare. Mă, da’ eşti bun de felicitat. Dar ce ai făcut dacă nu este secret?

- Păi n-am făcut mare lucru şi Vasile i-a povestit pe scurt incidentul şi urmările acestuia.

Hotel Bristol Galaţi

   A doua zi fix la ora opt s-a înfiinţat la biroul Şefului de Stat Major, solicitând o învoire, pentru respectiva zi, apoi s-a dus la locanta lui Mustafa comandându-i o masă de amiază deosebită pentru o musafiră deosebită.  Acesta i-a propus o salată de vinete cu roşii, ghiudem, brânză telemea, măsline, o pulpă de miel la tavă, ca desert baclavale şi un vin din crama proprie, Vasile aflând astfel că Mustafa deţine şi o sfoară de vie.

   Vasile a plimbat-o pe Elena peste tot unde se putea vedea ceva interesant, apoi a dus-o la locanta lui Mustafa. Fata a fost încântată de gustosele mâncăruri şi de cafeaua servită în final, care avea o aromă deosebită. Fiind a treia sâmbătă din lună, Vasile a invitat-o la serata organizată de doamna General unde va putea întâlni mărimile Galaţiului.

   A luat-o seara de la hotel şi sau dus la Cercul Militar. Când au intrat în sala de bal, Elena a produs senzaţie. Era îmbrăcată într-o rochie elegantă de seară, un şirag de perle veritabile la gât şi o diademă pe frunte. Toate privirile sau aţintit asupra lor. Didina i-a văzut ultima şi a rămas cu gura căscată de uimire. Apoi s-a albit la faţă şi a început să le arunce priviri ucigătoare. Furioasă foc, la urechea Coanei Amiral l-a făcut în toate felurile pe Vasile. Aceasta a încercat să o liniştească spunându-i că oricum Vasile fiind sărac nu era de nasul ei… Conu Alecu amiralul când i-a văzut s-a îndreptat spre ei şi Vasile i-a prezentat-o pe Elena.

- Domnişoara profesoară Elena T. de la Sibiu.

- Încântat domnişoară. Locotenente eşti un şmecher. Unde ai ţinut ascunsă  această fată frumoasă?...

Amiralul care în sinea sa era fericit că putea să-i tragă o clapă Coanei Amiral, a mai rămas la discuţii cu ei, minute bune.

Şi aşa a scăpat Vasile de “însurătoare”, dar şi-a mai făcut un “prieten” în persoana Coanei Amiral care nu l-a iertat nici-odată că Didina n-a putut pune mâna pe el.

…………………………

   La câteva zile după întoarcerea Locotenetului din Anglia, la flotilă s-a anunţat vizita unei delegaţii de ofiţeri străini. Drept urmare toată marinărimea a fost pusă la şmotru atît la Comandament cât şi la nave. Peste tot a fost măturat, spălat, frecat, lustruit, fiecare colţişor sau obiect.

   Apoi într-o după-amiază au descins dintr-un automobil trei ofiţeri, Kurt Landau - Fregatenkapitan în Kriegsmarine, Gino Sornione - Capitano di Corvetta din Italia şi Bela Tolvaj conte de Hidegpulyka - Korvettekapitány în flota fluvială ungară, însoţiţi de un locotenent-comandor de la Bucureşti. Au fost primiţi de Şeful de  Stat Major şi o mică gardă de onoare. Au avut loc câteva discuţii şi o degustare de coniacuri şi cafele în biroul Contra-Amiralului, apoi au vizitat câteva nave din port iar seara au fost invitaţi la Cercul Militar la o serată.

   Italianul era cât se poate de deschis şi vorbăreţ şi îi fugeau ochii după toate femeile, neamţul avea o faţă serioasă fără un zâmbet dar participa cu amabilitate la discuţii, doar ungurul stătea ţeapăn, având  permanent în colţul gurii un zâmbet dispreţuitor şi se uita de sus la toată lumea. Din când în când, ungurul îi tot spunea ceva neamţului într-o germană zgrunţuroasă, la care acesta doar clătina din cap fără să răspundă. Din întâmplare ajuns în apropiere, sub-locotenentul “Puiu-mami” a auzit spusele ungurului, s-a facut roşu la faţă de indignare, apoi le-a relatat locotenenţilor prezenţi discuţia. Mai pe scurt ungurul spunea că marinarii români sunt nişte ţărănoi murdari nepricepuţi  şi că nu valorează mai nimic, că sunt nişte jegosi cu care nu merită să se stea de vorbă.

    Locotenenţii s-au înfuriat şi au hotărât să-l pedepsească. Unul din ei bun cunoscător al vieţii de noapte din Galaţi, a plecat şi s-a întors repede însoţit de o damicelă bine, zdravănă şi frumoasă pe care mulţi o cunoşteau sub numele de Mariana cur de fier. A manevrat astfel încât ungurul văzând-o i-au sticlit ochii şi s-a dat pe lângă ea. Damicela instruită bine, la luat şi la dus la barul unui hotel din apropiere, unde l-a îmbătat în aşa hal că ungurul nu mai ştia pe ce lume este. Apoi la urcat la etaj într-o cameră unde au continuat să bea coniac toată noaptea până ungurul făcut praf a adormit de puteai să tai lemne pe el şi nu s-ar fi trezit. Cum s-a luminat de ziuă, doi chelneri zdraveni, angajaţi de locotenenţi, l-au luat pe sus pe ungur şi l-au instalat pe un fotoliu în mijlocul scuarului din faţa hotelului. L-au dezbrăcat de pantaloni, lăsându-l în chiloţi şi ciorapi, doar cu vestonul de uniformă şi chipiul pe cap. Imediat a fost adus Horică Ciocârlie, un ziarist fomist veşnic în căutare de bani, care l-a fotografiat din toate părţile, apoi locotenenţii i-au cumpărat un bilet de clasa I-a,  l-au urcat în tren iar acesta a  coborât doar la Bucureşti unde a vândut pozele unui ziar de scandal care le-a publicat imediat. Un exemplar a ajuns şi la ambasada Ungariei, drept pe biroul ambasadorului. Acesta a încremenit la vederea celor publicate şi a telegrafiat la Ministerul de Război de la Budapesta despre faptele scandaloase ale contelui korvette-kapitany. Din cele aflate ulterior, se pare că acesta a fost dat afară din armată şi a scăpat de puşcărie doar datorită cunoştinţelor suspuse ale familiei.

   Toată tărăşenia a fost aflată în scurt timp, dar comandanţii s-au făcut că nu ştiu nimic şi ungurul a plecat cu coada între picioare chiar în acea zi, fără să-şi ia rămas bun. Doar italianul văzându-l negru la faţă l-a întrebat dacă este cumva bolnav…

……………………………..

   La vre-o două săptămâni de la întâmplările povestite mai sus, Vasile a fost chemat la Comandorul M.  Şeful Statului Major care i-a spus:

- Locotenente, după cum ştii fiecare din voi cei tineri trebuie să aveţi şi o experienţă pe la  Căpitania unui Port. Am la dispoziţie două porturi cu căpitănia vacantă, la Bechet pentru două luni şi la Calafat pentru patru luni. Unul din cele două, la alegerea ta. Vasile gândindu-se că două luni trec mai repede decât patru, a ales Bechetul chiar dacă, Calafatul fiind oraş ar fi prezentat condiţii mai bune.

- Când trebuie să plec d-le Comandor?

- Într-o săptămână trebuie să fii la post. Pe perioada detaşării ai dreptul la ordonanţă aşa că du-te la administrativ şi alege un soldat.  Acum intră la d-l Contra-Amiral, doreşte să te vadă înainte de plecare.

   Vasile a primit de la Tanti hârtiile de drum şi o sumă măricică de bani pentru deplasare, apoi se anunţă la Conu Alecu. Acesta îl pofti să se aşeze.

- Locotenente, după cum ai aflat eşti trimis la comanda unui port. Din păcate n-a fost nici-unul mai în apropiere. Deoarece am bătăi de cap cu Coana din cauza celor întâmplate, m-am gândit să dispari ceva timp de prin preajmă. Coana o să creadă că te-am pedepsit, tu iţi faci stagiul obligatoriu la port şi toată lumea o să fie mulţumită. Ţi-am aprobat să te cazezi la hotel şi vei primi şi suma necesară de bani. Am aflat din raportul tău de practică din Anglia despre decorarea ta. Nu mi-ai povestit care a fost motivul.

- D-le Amiral, nu a fost mare lucru, dar s-a considerat că trebuie să fiu decorat. Şi i-a povestit pe scurt aventura de pe Tamisa.

 - Bravo locotenente. Ai procedat ca un adevărat marinar şi ai adus cinste Marinei Române. Te felicit şi pentru calificativele primite.

După care Conu Alecu scoase o sticlă de coniac, două pahare pe care le umplu pe jumătate şi spuse:

- Hai noroc şi mult succes locotenente, să te întorci sănătos. Apoi se va găsi o comandă şi pentru tine.

………………………………

   Vasile însoţit de ordonanţa Ghiţă, schimbând vre-o trei trenuri, ajunse cu chiu cu vai la Corabia. Tren până la Bechet nu exista. Se duse în port şi-l căută pe căpitan. Îl găsi în birou, bând cafele şi coniacuri împreună cu doi domni. Dădu buna ziua şi se prezentă:

- Să trăiţi, sunt locotenentul Vasile J., am fost numit temporar la Căpitănia Portului Bechet, dar nu ştiu cum să ajung acolo. Cum tren nu este…

- Bine ai venit d-le locotenent. Ia loc. Rezolvăm noi ceva doar suntem colegi. Ia o cafea cu noi. Uite fă cunostinţă cu domnul Z reprezentantul companiei X, iar dumnealui este secretarul primăriei.

- Cum de ai fost trimis acolo?

- Vasile le explică despre stagiul obligatoriu într-o căpitănie portuară şi că alesese Bechetul unde avea de stat doar două luni.

- Până ajungi la Bechet se face seară. Eu zic să rămâi aici la Corabia până mâine.  Dimineaţă, o să te ducă  şalupa de patrulare. Avem un hotel bunicel, iar deseară te invit la masă la mine şi mai povestim.

   A doua zi dimineaţa, s-a îmbarcat pe şalupa de patrulare şi cam în două ore a debarcat pe pontonul portului Bechet. Pe mal erau câteva clădiri, pe una scriind Căpitania Portului. Acolo a găsit un  sergent şi doi soldaţi care stăteau pe o bancă. Când a fost văzut, toţi au sărit în picioare salutând.

   Vasile s-a prezentat şi a aflat că partea militară a portului era formată din cei trei prezenţi. Mai erau cinci angajaţi civili şi un poliţist. Portul avea şi o şalupă cam veche cu care se făcea patrularea pe câţi-va kilometri în jurul portului, mai ales pentru verificarea pescarilor şi eventuala prindere a câte-unui braconier. I-au fost prezentate încăperile Căpităniei, din care una era rezervată pentru cazare ofiţer, iar o a doua cameră mare cu mai multe paturi era “cazarma trupei”. În restul clădirii era biroul Căpitanului şi cele ale angajaţilor civili.

   Bechetul era un port mic dar cu ceva activitate în transportul de cereale, mai avea o pescărie şi bacul cu trecerea peste drum la bulgari la Oreahovo, care servea mai mult micului trafic de frontieră. Din când în când acostau şi nave de pasageri dacă aveau clienţi pentru port. Lângă Căpitanie era un catarg înalt de vre-o 15 m pe care se înălţau pavilioane de diferite culori. Dacă aveau pasageri într-o direcţie se înălţa un pavilion albastru iar cursa respectivă făcea escală la Bechet fie şi pentru un singur pasager. În cazul apei scăzute se înălţa un pavilion suplimentar, iar pasagerii erau duşi la bord cu o barcă.

   În perioada interbelică navigaţia pe Dunăre luase o amploare deosebită, cu cele două societăţi de navigaţie NFR şi SRD dar şi unele mai mici. Funcţionau 15 linii zilnice şi bi-(tri)-săptămânale de pasageri pe Dunărea românească şi săptămânal trei linii internaţionale. Existau 8 nave de pasageri pentru lung curier şi peste 20 pentru trasee mai scurte. Alte 76 de nave fluviale, 512 barje şi şlepuri precum şi o mulţime de mahune, caicuri şi barcaze pentru transportul de mărfuri.

NFR M/V Regele Carol II

(Notă: Nava fluvială de pasageri Regele Carol II aparţinând Societăţii de navigaţie NFR a fost construită la Şantierul Naval Turnu Severin, avea o lungime de 81m, putând transporta 125 de pasageri a fost lansată la apă în anul 1938. În 1940 se schimbă denumirea în Mihai Viteazu şi a servit ca navă spital. Este scufundată la data de 27 Mai 1943 în urma unui sabotaj.)

   Marea problemă a reprezentat-o servirea mesei. Soldaţii primeau de trei ori pe zi mâncare adusă cu o căruţă de la postul grăniceresc aflat la câţi-va kilometri distanţă. Vasile a luat-o pe jos pînă acolo unde l-a găsit pe comandantul postului, un locotenent. A discutat cu aceasta dar s-a lămurit repede că masa va fi cam subţire. Căpitanul de port titular, acum în concediu medical,  locuia în sat şi lua masa la domiciliu. Locotenentul l-a îndemnat să meargă cu el, să vadă dacă îi va conveni să ia masa împreună la o femeie văduvă din comună care gătea cum gătea, dar mai bine decât la popota pichetului… Soldaţii portului îşi îmbunătăţeau mâncarea, vămuind pescăria.

   Locotenentul va declara mai târziu că n-a mâncat în viaţa lui atâtea păsări fierte sau fripte. Luni găină fiartă şi cartofi, Marţi raţă fiartă şi cartofi, Miercuri găină fiartă şi cartofi. Şi tot aşa zi după zi. Duminica era mai deosebită având la masă gâscă friptă şi cartofi… Femeia nu auzise de supe sau alte mâncăruri gătite şi avea bunul obicei ca zeama în care fiersese pasărea să o arunce la porci, care lipăiau bucuroşi supa grasă… Le servea şi câte un păhărel cu ţuică oltenească, slabă şi cu un miros cam dubios, dar avea un vin făcut din strugurii din grădină, o căpşunică plăcută la gust. Totul la un preţ mai mult decât modest.

Navigaţie pe Dunăre

   Îndatoririle căpitanului de port erau destul de reduse. Semna actul de acostare al navelor, superviza timpul de încărcare şi apoi autorizaţia de plecare. Mai semna şi actul de arestare a câte unui braconier prins în zona sa de serviciu. O dată pe lună un anume Krustev din Leskoveţ, era prins la pescuit în zona românească. Peştele era confiscat, iar braconierul trimis două săptămâni la răcoare la Corabia. Judecătorul îi permitea să-şi recupereze barca plătind o amendă modică.  Săptămânal Vasile trimitea prin poştă un raport la Giurgiu cu activitatea portului. Toate actele contabile erau întocmite de o angajată care încasa şi taxele respective, iar seara însoţită de poliţist depunea banii şi cecurile la o filială bancară din comună. Magaziile portului erau închiriate unor firme care transportau marfa pe Dunăre şi aveau paza lor.

    S-a dus să-l viziteze şi pe căpitanul titular care l-a primit bine, dar arăta puţin stânjenit, probabil pentru-că nu prea părea a fi bolnav.

   O dată a primit vizita vecinului bulgar, căpitanul portului Oreahovo (Rahova), care auzind că este cineva nou la Bechet, a dorit să-l cunoască. Vasile a vrut să trimită ordonanţa Ghiţă până în sat să cumpere ceva rachiu şi vin, dar musafirul l-a oprit şi a scos dintr-o geantă o sticlă cu mastică. Lui Vasile nu-i plăcea mastica, pentru-că era prea dulce după gustul lui, dar n-a avut încotro şi a trebuit să ţină piept vecinului. Au discutat una alta şi Vasile a aflat că vecinul făcuse Şcoala Navală la Constanţa, că fusese căpitan de remorcher şi cunoştea mai mulţi ofiţeri din marina română.

   Intr-o zi, scotocind prin actele mai vechi din birou, a găsit o cerere scrisă cu vre-o doi ani în urmă, adresată Căpităniei Giurgiu privind  nevoia unei staţii radio pentru a putea lua legătura mai uşor cu Căpităniile apropiate. Portul avea un singur aparat telefonic cu manivelă. Învârteai de manivelă, răspundea telefonista din comună, care învârtea la rândul ei de o manivelă şi dădea legătura la Craiova iar de acolo altă centralistă,  unde era necesar. Desigur că obţinerea unei legături putea dura ore bune. Având timp berechet, s-a gândit să trimită şi el o cerere. A scris-o din nou, mai bine documentată şi a trimis-o recomandat la Căpitănia Giurgiu. Spre surprinderea lui a primit răspuns că cererea a fost aprobată urmând ca portul să fie dotat cu o staţie. Lucru ce s-a şi întâmplat, dar atunci Vasile mai avea de stat acolo doar o săptămână.

   Întors la Galaţi,  Vasile a fost trimis două săptămâni în concediu. Ne ştiind cu ce să-şi ocupe tot acest timp, s-a gândit să facă o vizită la Sibiu unde nu mai fusese după plecarea lui în voiaj cu barca. Ajuns acolo, s-a cazat la hotelul Împăratul Romanilor, apoi a dat o tură pe Corso, provocând senzaţie. Sibienii  nu prea aveau ocazia să vadă un marinar. Toţi oamenii pe care îi întîlnea erau necunoscuţi pentru el. De la Telefoane a sunat acasă la avocat unde i-a răspuns Elena. Nicu era plecat cu treburi la Bucureşti iar tatăl era la Tribunal urmând să fie acasă după-amiaza şi Elena l-a invitat la ei.

   S-au bucurat de revedere şi au povestit de toate. Cu această ocazie Vasile a scos un plic din buzunar şi l-a înmânat avocatului, mulţumindu-i pentru banii împrumutaţi. Avocatul surprins a exclamat:

- Oh uitasem de ei. Mă bucur că eşti un om de cuvânt. Păcat că tatăl tău este aşa de încăpăţânat

   A doua zi s-a hotărât să se duca acasă, întrebându-se cum va fi primit. Ajuns la poartă a  sunat la sonerie de două-trei ori. Abia peste câteva minute a ieşit din casă o fată pe care a recunoscut-o ca fiind sora sa Mara-Ileana, care l-a întrebat ce doreşte. Abia în ultimul moment l-a recunoscut.

- Ah tu eşti? Acum dacă ai venit, intră.

Mama lui cosea ceva şi l-a primit destul de rece spunând:

- Taicătu` nu-i acasă, dar ştii ce a spus, că nu vrea să te mai vadă dacă ai fost ne-ascultător.

- Bine mamă, am vrut doar să văd dacă sunteţi sănătoşi. Sunt în trecere prin Sibiu şi nu am venit să vă bat la cap, sau să vă deranjez.  

- Deci nu te întorci la Sibiu? Mă gâdeam că poate ai avea pretenţii la casă? spuse Mara-Ileana.

Deci asta este, gândi Vasile răspunzând:

- Am o profesie onorabilă şi bine plătită.  Dacă voi avea nevoie de o casă îmi voi cumpăra una.

- Aha… Dece te-au decorat ăia? întrebă sora lui – fără să precizeze la care ăia se referea.

- Am fost decorat de regele Marii Britanii.

Maică-sa continua să coase la lucrul de mână, soră-sa se uita ba pieziş ba  în tavan şi cum s-a lăsat tăcerea, Vasile a spus:

- Vă las, acum trebuie să plec.

S-a ridicat de pe scaun şi a ieşit. Când a închis poarta, a văzut o perdea mişcându-se la etaj. Deci bătrânul era acasă. A fost pentru ultima dată când şi-a văzut casa părintească şi familia.

   Din cele aflate de autor, după mai mulţi ani tatăl său având remuşcări a încercat să-l  găsească pe Vasile. Dar atunci acesta era peste mări şi ţări.

- . -

Capitolul VII - Botezul şi alte întâmplări

Într-o zi Vasile a auzit o discuţie între câţi-va marinari despre faptul că nava lor nu avea nume. La asta se mai gândise şi înainte dar ocupat cu alte treburi, nu se ocupase de găsirea lui. S-a dus în cabină, a luat nomenclatorul navelor şi a început să-l răsfoiască. A căutat câteva ore bune un nume vacant şi a constatat că un singur nume relevant nu fusese alocat. Vulturul. Existase în secolul trecut o şalupă torpiloare cu acest nume, dar fusese scoasă de  mult din exploatare.

   Numele i-a plăcut, avea rezonanţă şi se potrivea cu nava. Asa că la prima deplasare la Galaţi s-a dus la şeful de St. Major şi i-a prezentat situaţia.

- Bine, trebuie rezolvată şi această problemă, dar la un nume te-ai gândit?

- Da d-le Comandor. Vulturul. Am verificat în nomenclator şi nu este altă navă cu această  denumire.

- Bun. Este un nume frumos. Fă un referat lasă-l la mine o să-l aprob. Preotul nostru este plecat mai multă vreme aşa că o să căutam altul. La episcop nu putem apela, pentru-că în mod sigur va vrea o ceremonie mai pretenţioasă, ori acolo nu avem cum.

- D-le Comandor m-am gândit că părintele Gherasim ar fi potrivit. A fost şi el marinar…

- Perfect. Este un om simplu dar bun preot. O să-l anunţ eu. Sunt sigur că va fi de acord.

- D-le Comandor, aşi avea o rugăminte. Dacă este posibil şi sunteţi de acord ca naşa să fie soţia dvs.

- Hmmm…  Locotenente o să mă mai gândesc.

…………………..

   Câteva zile mai târziu o întamplare avea să facă puţină zarvă pe insulă.  Plutonierul şef al grupei administrative brăilean fiind, avea o iubită fiica unui pescar. Aveau obiceiul să se întalnească o dată pe săptămână pe malul drept pe un intrând împădurit la câteva sute de metri în aval de insulă.  Iubita lui venea cu barca. Într-o după amiază, plutonierul s-a prezentat la căpitanul Genaru şi i-a raportat că iubita lui în drum spre locul de întâlnire, văzuse un om care era într-o lotcă mică şi a tras la malul drept ceva mai jos de insulă, apoi a ascuns-o în tufişuri. Genaru i-a adus la cunoştinţă lui Vasile problema şi a întrebat ce ar trebui să facă. Vasile l-a chestionat pe plutonier dacă fata îl cunoaşte pe respectivul, dar acesta a negat. L-a chemat pe Blăjan cerându-i să cerceteze zona în cauză, şi să raporteze prin staţia radio portabilă cele constatate. Acesta cu doi oameni a plecat cu o barcă în punctul respectiv, unde au găsit lotca dar nu şi omul. Au rămas ascunşi  după copaci şi l-au aşteptat. Spre seară acesta a apărut venind dinspre partea insulei. Un individ  bine legat, îmbrăcat ca un vânător şi cu un aparat de fotografiat agăţat de gât. In picioare avea cizme pline de noroi până peste  carâmbi.  Au ieşit şi l-au somat să ridice mâinile sus. Acesta s-a executat prompt dar făcând pe miratul. Blăjan l-a întrebat:

- Ce cauţi aici domnule?

- Păi… mă plimb, mai fac poze la păsări. Sunt în concediu…

- Actele d-tale domnule.

Acesta a încercat să evite controlul, dar n-a reuşit şi a trebuit să prezinte buletinul. Blăjan a constatat că individul cu numele de Lungu Eugen avea 41 de ani cu domiciliul în Bucureşti.

- De unde aveţi lotca?

- Am închiriat-o de la un pescar.

- Cu ce vă ocupaţi înafară de poze?

- O mică afacere.

- Ce fel?

- Păi am un magazin.

Blăjan l-a întrebat prin staţia portabilă pe Vasile ce face cu individul.

- Rămâneţi acolo, îl trimit pe Vileanu cu şalupa şi îl duceţi pe individ la Galaţi, unde îl predaţi la Biroul 2.

- Şi lotca?

- O trimiţi aici. Vedem mai târziu ce facem cu ea.

   A doua zi au găsit pescarul cu pricina dar acesta a declarat că lotca o vându-se individului.

   În aparatul de fotografiat a fost găsit un film pe care după developare au apărut câteva fotografii cu păsări dar şi unele  destul de neclare cu baza şi cu vedeta ancorată între cele două barje. Ce s-a mai întâmplat cu individul n-au mai aflat pentru-că acesta a fost dus la Bucureşti.

   Această întâmplare le-a atras atenţia asupra necesităţii întăriri vigilenţei. Clar că erau persoane interesate de nava lor.

………………………..

   Intr-o zi popotarul le-a spus că ar trebui să trimită câţi-va soldaţi la cules de fructe pentru-că acestea sunt în perioada de coacere. Vasile întrebând unde anume, Genaru i-a explicat că ei cunosc mai multe foste livezi cu pomi fructiferi, abandonate de proprietari din cauza inundaţiilor. Cum nimeni nu mergea la cules, le-au luat ei în “grijă”… Vasile  dorind să vadă şi el livezile, s-au dus cu două bărci cu motor la cea mai apropiată şi au găsit o mulţime de meri, peri şi pruni plini de roade. Accesul era foarte dificil din cauza terenului extrem de mlăştinos aşa că s-au întors plini de noroi dar cu butoaiele şi sacii plini cu fructe. A urmat transformarea unor fructe în compoturi şi marmelade iar restul în rachiu. O parte din mere le-au aşezat în lăzi umplute cu fân, păstrate pentru “la iarnă”. Operaţiunea a fost reluată de mai  multe ori până s-au terminat fructele şi cămara popotei s-a umplut.

   Vasile a primit o radiogramă de la St.M., fiind chemat la Galaţi în problema numelui navei. S-a prezentat a doua zi şi Comandorul i-a adus la cunoştinţă că problema este aprobată, s-a discutat şi cu preotul, iar la ceremonie va lua parte şi Contra-Amiralul, care a spus că nu vrea să lipsească de la eveniment. Vasile s-a cam panicat gândindu-se că s-ar putea ca Coana Amiral să… Comandorul l-a liniştit spunând că doar Conu Alecu va fi prezent. Evenimentul a fost programat pentru Sâmbăta  următoare.

   Vasile a dat ordin ca barja exterioară să fie decuplată şi ancorată mai sus. În prova vedetei dinspre mal au legat bine un ponton mobil pentru ceremonia religioasă. S-au dat jos toate prelatele iar nava a fost spălată şi lustruită urmând ca în dimineaţa respectivă să fie arborat şi marele pavoaz.

   Vasile l-a trimis pe Puiu-Mami la Brăila să comande un buchet de flori pentru doamna Comandor şi mai multe ghivece pentru ornarea meselor. Deasemeni i-a spus să meargă şi la o cofetărie să comande un tort mare şi câteva kilograme de fursecuri care să fie gata Vineri după amiază. I-a dat bani şi pentru 3 sticle de şampanie.  Apoi împreună cu căpitanul Genaru au stabilit meniul. Vasile a insistat ca toată lumea sa aibă aceleaşi feluri de mâncare, ofiţeri şi soldaţi.

- Doar o dată boteazăm nava!

   Când puneau toate cele la punct a apărut Cezarică.

- Să trăiţi! Permiteţi să raportez.

- Spune soldat.

- Don` Comandant auzîi că punem de botez la navă.

- Da aşa este.

- Poi dacă permiteţi io aş puté să cânt la înălţarea pavilionului de luptă.

- Păi bine, dar asta se face doar la trompetă.

- Am şi trompetu` don` Comandant.

- I-auzi bre. Păi ia adă trompeta să vedem ce ştii.

Peste câteva minute, Cezarică sufla de zor în trompetă, arborarea pavilionului de luptă, deşteptarea, stingerea, chemarea la masă ba chiar şi Imnul Regal.

Auzindu-l a apărut şi căpitanul Genaru exclamând:

- Da` le ştie bine ţiganu’ nostru.

- Aşa este. Dar dece nu ai spus până acum că le ai şi cu trompeta mă Cezărică?

- Cap prost don` Comandant. Nu mă gândii.

- Bine. Sâmbătă la ceremonie eu o să-ţi fac semn când să cânţi arborarea pavilionului, apoi când să dai drumul la Chemarea la masă.  La sfârşitul mesei când se vor servi prăjiturile tu să-ţi iei vioara şi să faci un program pe cinste. Clar?

- Am înţăles don` Comandant.

………………………

   Sâmbătă dimineaţă când Conu Alecu a debarcat din şalupa lui Vileanu, a văzut vedeta şi a rămas cu ochii pironiţi la ea.

- Măi să fie. Phii ce frumuseţe. Hai fuga să-mi arăţi toată nava.  Amiralul urcă  sprinten pe vedetă.  Îşi băgă nasul peste tot, pe la maşini, mângâie tunurile, se aşeză pe scaunul lui Vasile în cabina acestuia, mişcă timona, scoase dopul de la portavoce şi chemă sala maşinilor. Tresări când i se răspunse - Ordin domnule Amiral.

- Asta este cea mai faină vedetă pe care o are marina noastră. Locotenente să ştii că sunt invidios pe tine. Păcat că nu sunt mai tânăr.  Lăsam baltă amirălia…

   La ora 12 toată lumea era prezentă pe platoul din faţa barăcilor. Începu ceremonia de botez cu intonarea Imnului Regal transmis prin staţia de amplificare de la bord de pe o placă de patefon. La un semn al lui Vasile, Cezărică intonă semnalul pentru onorul la  pavilion. (După această ispravă, Cezărică a fost înaintat în funcţia de trompetist al grupului, lansând din trompeta lui de trei ori pe zi semnalul pentru Deşteptare, Servirea mesei şi Stingerea). Părintele Gherasim oficie slujba religioasă apoi spuse:

- Se botează în numele Domnului Nava Majestăţii Sale, Vulturul. Dumnezeu să te binecuvânteze împreună cu echipajul tău.

   Doamna Comandor izbi de bordaj sticla de şampanie care se sparse cu zgomot apoi domnul Contra-Amiral ţinu un mic discurs în care lăudă frumuseţea vedetei şi le ceru tuturor să serveasca cu cinste patria. Imediat, Cezarică intonă chemarea la masă. Părintele Gherasim binecuvântă bucatele iar Vasile ură vedetei şi tuturor celor prezenţi, viaţă lungă.

   Conu-Alecu se arătă încântat de calitatea mâncărurilor, de rachiul vechi şi vinul servit, procurat de căpitanul Genaru de la crama Niculiţel.  Probabil că masa ar fi durat şi mai mult dacă nu s-ar fi apropiat înserarea şi musafirii au trebuit să se îmbarce pentru întoarcerea la Galaţi. Tot drumul Conu-Alecu uşor ameţit îl ţinu de braţ pe Vasile vorbind şi lăudând calităţile navei. Când s-a dat jos la Galaţi l-a îmbrăţişat, spre surprinderea acestuia.

   A doua zi Comandorul M. i-a prezentat lui Vasile un pictor cu sarcina să-i inscripţioneze numele navei pe ruf şi pupa şi să picteze un cap de vultur pe ambele părţi ale provei. Pictorul a rămas foarte uimit când i s-a cerut să semneze un angajament că nu va vorbi nimănui de misiunea avută. Dar pentru suma de bani primită, ar fi semnat orice.

- . -